Buchet de case de pe strada Principatele Unite

Vom trece în revistă astăzi o serie de proprietăți și clădiri de pe strada Principatele Unite care nu constituie neapărat cazuri speciale și nu se remarcă foarte mult la prima vedere. Ele fac parte însă din zestrea de istorie urbană atât de bogată și minunat de bine păstrată a acestei străzi, astfel încât demersul nostru monografic nu le poate sub nici o formă ocoli.

Începem cu casa de la numărul 47, care a fost supusă unor transformări serioase în anii 2000 și din păcate nu dispunem de nici o imagine care să reprezinte aspectul său mai vechi. Ce știm despre ea am aflat, ca în multe alte cazuri, prin mărturia salvatoare a planurilor de aliniere a străzii. Pare evident că o recunoaștem deja pe planul din 1885, dar de fapt ar putea fi mai veche. Într’adevăr, casa care apare pe planul de aliniere 1867 este însoțită de comentariul “pusă pe aliniere 1879”, ceea ce pare să indice că a fost ciuntită și adusă pe aliniamentul care există și astăzi, nu demolată. Dat fiind intervalul scurt dintre 1879 și 1885, sunt șanse mari ca locuința pe care o vedem astăzi să fie aceeași care exista deja la 1867. Primul proprietar cunoscut, în anii 1860, a fost Gustav Blanc, un clopotar de origine probabil franceză, belgiană sau elvețiană. Din păcate nu avem mai multe detalii despre acest personaj. Interesant este că cel puțin între 1883 și 1895 este atestat ca locatar al casei un alt clopotar, germanul Johann Löbl. Nu cunoaștem însă care a fost legătura între cei doi, căci o coincidență este puțin probabilă.

Frumoasa casă de la numărul 45, construită în stil eclectic cu generoase decorații neobaroce, datează din ultimii ani dinaintea Primului Război Mondial. Pentru construirea ei a fost demolată o casă de pe la mijlocul secolului XIX, situată unde se găsește astăzi curtea casei.

Casele de la numerele 41 și 43 ilustrează foarte clar fenomenul de aglomerare urbană accelerată de la sfîrșitul secolului XIX. O privire fie și sumară pe orice plan cadastral din ultimii 130 de ani indică imediat că această parcelă a făcut parte la început din un mai mare, ce cuprindea și loturile anterior menționate de la numerele 45 și 47, precum și pe cel din Olimpului 4. Aceste loturi s’au despărțit la o dată timpurie, posibil în prima jumătate a secolului XIX. Pe la mijlocul secolului, fiecare dintre loturi a fost ocupat cu câte o casă. Pe lotul de la colț casa pare însă să fi dispărut înainte de 1867, astfel încât terenul a rămas mulți ani viran. Vorbim despre o epocă în care asemena terenuri virane erau un lucru obișnuit în multe mahalale bucureștene. Apoi a fost clădită casa de pe colț de astăzi, în 1885 sau cu foarte puțin timp înainte (mărturia planurilor de aliniere Principatele Unite și Olimpului). Peste doar câțiva ani, în 1892, o a doua casă a fost construită în curtea deja devenită destul de strâmtă. Proprietarul atât de avid de camere de închiriat se numea căpitan Toma Pompilian și era veterinar militar în subordinea Marelui Stat Major, atestat la această adresă cel puțin până în 1911. Casa de pe colț se remarcă astăzi prin ferestrele cu storuri foarte demodate ce dau casei un aspect comercial; se pare că le putem asocia cu perioada de după al Doilea Război Mondial, când casa a găzduit o vreme o cantină populară.

La numărul 36 aflăm o casă din epoca Unirii (ante 1867 dar post 1856), și ea mult transformată în anii din urmă. În anii ’10 și ’20 a aparținut avocatului Mihail Paraschivescu. Casa de alături, de la numărul 34, a fost construită cândva între 1885 și 1899, în cadrul aceluiași proces de aglomerare menționat mai sus. Parcela era deja separată de cea de la numărul 36 de prin anii 1860, dar a rămas multă vreme virană. Mai târziu, prin preajma celui de’al Doilea Război Mondial, ele s’au reunit și așa au rămas până astăzi. Reunirea s’a produs în familie, grație legăturilor matrimoniale: avocatul Paraschivescu mai sus menționat a fost însurat cu Sofia, unul din moștenitorii (probabil fiica) lui Theodor Florian, proprietarul din primii ani ai secolului XX.

O familie mic-burgheză de vază în cartier în Belle Epoque au fost Popeștii. Tase Popescu deținea deja prin anii 1860, poate și mai devreme, ce ar fi astăzi loturile de la numerele 28-30 și 32. Tot el se pare că a achiziționat spre sfârșitul anilor 1860 și actualul lot de la numerele 24-26. Știm că la 1885 văduva sa, Eliza Popescu, stăpânea deja tot. În ce privește fondul construit al acestei proprietăți, au supraviețuit până astăzi casele de la numerele 24 (menționată drept ”casă nouă” pe planul de aliniere din 1867, dar într’o notiță mai târzie, probabil de prin 1870-1875) și 26 (construită în 1884). Ambele sunt bine păstrate ca exemple de eclectism bucureștean, una cu nuanțe neoclasice de mijloc de secol XIX (ex. aticul), cealaltă ilustrând tendința neobarocă a fazei mature. În ce privește parcela mai mare, de la numerele 28-32, pe aceasta s’au aflat până după al Doilea Război Mondial, la cele două extremități ale sale, două case foarte vechi, destul de mici. Partea virană din mijloc a fost ocupată începând de la sfârșitul secolului XIX de o casă cu proporții mult mai generoase. Se pare că locuința pe care o vedem astăzi la numărul 30 este jumătatea supraviețuitoare a acelei case. Intrarea oarecum improvizată de astăzi ar putea fi un indiciu că aici se afla la început spatele casei (cu ornamentație, dat fiind că nu era calcan, dar fără intrare). Cealaltă jumătate a dispărut și ea în anii ’40, când la numărul 32 a fost amenajată intrarea în grădina Palatului Camerei Deputaților (de curând expropriată de la Patriarhie). Dintre locatarii mai târzii, trebuie să menționăm Sanatoriul Kuhnist, care funcționa aici în 1938, după cum atestă cartea de telefon din acest an; sanatoriul se prezenta astfel: ”vindecări minuni tuturor bolilor, tuturor rănilor oricum numite, mai ieftin ca la orice spital, sanatoriu, băi fără medicamente, fără operații, cu știința cărții geniului Kuhne. Plata după vindecare. […]”

În curtea de la numerele 20–22, în spatele unei clădiri recente tip depozit găsim rămășița unei case vechi, datând și ea probabil din a doua jumătate a secolului XIX. A aparținut mult timp, cel puțin între 1909 și 1941, băcanului și cârciumarului Nicolae Ionescu. Prima semnalare despre el pe care am găsit’o este o dare de seamă a agenților comunali din 1909 din care reiese că vindea cafea contrafăcută și cognac colorat sintetic.

La numerele 33-35 întâlnim două case din primii ani ai secolului trecut. Cea din stânga pare de fapt să fie mai veche, datând din anii 1860 dacă nu chiar 1850, dar pusă pe aliniere prin expropriere la 1899-1900. Cam în același timp i’a fost construită și o extensie în spate. Casa din dreapta este mai nouă, în orice caz după 1911. Printre proprietarii acestei parcele (mult mai întinsă decât pare la prima vedere), îl menționăm mai întâi pe Ion D. Andronescu, director în Ministerul de Interne, atestat aici cel puțin între 1902 și 1918. Lui îi urmează micul industriaș evreu Jacques N. Cohen, care cândva între 1918 și 1925 a cumpărat atât această parcelă cât și pe cea vecină din strada Muzelor numărul 8. Aici el și’a instalat fabrica sa de parfumuri și pastă de dinți numită Iris, construind în fundul grădinii două clădiri mult mai încăpătoare, în stil neoromânesc. Este de presupus că proprietarul locuia într’una din diversele clădiri de pe această proprietate. Fabrica lui Cohen este atestată cel puțin până în 1942, dar probabil a supraviețuit până la naționalizare.

Proprietatea de la numărul 31 colț cu strada Muzelor este și ea, ca și precedenta, o succesoare a marii grădini a mai-marelui bașa Nicolae, reprezentată ca atare pe planul Borroczyn la 1846 (detalii aici). După fărâmițarea acesteia au rezultat printre altele două mici loturi, mai tîrziu reunite. În Muzelor 2 proprietari în indiviziune (probabil prin moștenire) erau în 1885 frații Ciocanelli, binecunoscuți în societatea bucureșteană (doi dintre ei, Temistocle și Aristide, erau avocați, al treilea, Epaminonda, era arhitect). În jur de 1890 Temistocle Ciocanelli rămâne singur proprietar și cumpără și lotul alăturat, de pe colț. Aici exista o casă ce pare să fi fost demolată în 1896-1898, în cadrul procesului de aliniere a străzii. După moartea lui Temistocle, care a lăsat ulte datorii, fratele și moștenitorul său, Epaminonda, îi vinde proprietățile în familie. Cumpărător este cumnatul celor trei frați, înstăritul arendaș Teodor Temelie; după Primul Război Mondial este atestat fiul său, Mihail Temelie. În jur de 1930 se construiește actuala clădire de pe colț de către noua proprietară, Rozica Lazarovici, care a și fost penalizată de Primărie pentru abaterile de la autorizația de construcție. În Muzelor 2 însă, găsim cîteva corpuri de clădire foarte modeste, dintre care cel retras de la stradă este probabil o rămășiță a caselor Ciocanelli de la sfîrșitul secolului XIX.

Singura casă autodatată de pe Principatele Unite este cea de la numărul 21. Într’adevăr, pe frontonul semicircular (astăzi sub un strat gros de iederă) se află săpate milesimul 1880 și inițialele M. N. E.(sau F.) M. Autorizația de construcție a clădirii atestă că datează din 1880 și că primul ei proprietar a fost Marin Mihăescu (inițialele N. și E. sau F. rămân deci deocamdată fără explicație). Menționat la această adresă cel puțin până în 1887, Mihăescu a fost în perioada aceasta profesor de istorie la Școala centrală de fete. Văduva sa, Catinca Mihăescu, a trăit aici până în jur de 1914. Următorul proprietar a fost parohia Flămânda (posibil prin donație a văduvei), dar apoi nu am mai putut urmări firul istoriei casei.

Dincolo de strada Ienăchiță Văcărescu vom zăbovi în acest potpuriu doar la două proprietăți mai ieșite din comun, cele de la numerele 12 și 14. La început au format probabil o singură parcelă care apoi a fost împărțită în două, nu mai târziu de mijlocul secolului XIX. Aceasta reiese limpede din forma ciudată a parcelei de la numărul 14, care o înconjoară pe două părți pe cea de la numărul 12. La numărul 14 găsim la stradă o casă construită în vremea Primului Război Mondial, iar în fundul curții un lung corp de clădire (o parte a fost demolată după Revoluție) de secol XIX, despre care expertiza judiciară afirma la 1928 că era vechi și insalubru. Familia avocatului Lazăr Eftimiu este atestată aici cel puțin din 1918 și până la naționalizarea din 1950. Avocatul a decedat nu mai târziu de 1928, când moștenitorii, cei mai mulți militari, încercau ieșirea din indiviziune, care s’a dovedit imposibilă. Unul din membrii familiei Eftimiu, Romeo Grigorescu, și’a instalat aici în 1937 afacerea de produse farmaceutice, Laboratoarele Amfar, naționalizată în 1950.

Fiecare dintre aceste case este o mică piesă poate ușor de trecut cu vederea, dar împreună formează mozaicul unui sit urban plin de semnificații pentru istoria Bucureștiului.