Hotelul Bibescu Vodă și casa Caracaș

Până în anii ’80 ai secolului trecut s’a aflat la poalele Dealului Mitropoliei o vastă proprietate cu deschidere spre trei artere diferite și deci și cu trei adrese diferite: str. Ienăchiță Văcărescu nr. 2, str. Bibescu Vodă nr. 16 și Aleea Dealul Mitropoliei nr. 1.

Clădirea principală, beneficiara unei poziții privilegiate cu maximă vizibilitate la marginea Pieței Mari sau Pieței Națiunii, Piața Unirii de astăzi, data din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și a avut mai întâi funcțiune hotelieră, sub numele de Hotel Bibescu Vodă, pentru a fi dedicată apoi în perioada interbelică închirierii de spații comerciale. După toate aparențele, a fost construită în anii 1870 pe colțul cu strada Poetului, însă a trecut prin profunde transformări în perioada 1890-1892, menite să o aducă pe noul aliniament al străzii Bibescu Vodă. Am scris deja aici despre cele două aliniamente succesive, ușor diferite, ale străzii, decretate primul la sfârșitul anilor 1860 și al doilea în a doua jumătate a anilor 1880; instabilitatea care a afectat din acest punct de vedere proprietatea Naumescu s’a manifestat desigur și aici. Frontul principal al clădirii se găsea pe strada Bibescu Vodă, deci cu largă vedere asupra pieței, dar făcea și un colț în unghi drept cu strada Poetului și un altul, generos rotunjit, cu Aleea Mitropoliei, astfel încât clădirea se întindea un pic și pe aceste artere.

Proprietatea cuprindea însă și alte clădiri. În cel mai vechi plan relevant de care dispunem, cel de aliniere a străzii Bibescu Vodă din 1868, se observă doar o clădire relativ mică, alungită pe colțul cu strada Poetului (planul însă nu înfățișează pe larg latura din str. Poetului a proprietății). Frontul pe strada Bibescu Vodă era deci aproape în întregime viran în acea epocă și probabil la fel stăteau lucrurile și pe Aleea Mitropoliei. Clădirea aceasta de pe colț pare să fi fost construită cândva între 1852 și 1856 (fiind absentă pe planul Borroczyn dar prezentă pe planul Jung) și era cunoscută în epocă drept Hanul Nemțoaica, denumire pitorească ce avea să mai dăinuie ceva vreme. Una din clădiri este descrisă la 1876 ca “prăvălie de cârciumă ce este pusă pe aliniere, fiind făcută în anul 1870”, de unde deducem că vechea clădire fusese demolată și reconstruită pe noul aliniament în acest an.¹. Alături, pe str. Poetului mergând spre proprietatea vecină de la nr. 4, era loc viran menționat ca atare în documente și la 1870 (când proprietarul Caracaș intenționa să construiască în vara anului următor) și la 1876. În acest din urmă an se construiește, cu calcan spre str. Poetului nr. 4, o clădire care a dăinuit până la demolările din anii 1890.². Clădirea figurată pe al doilea plan de aliniere al străzii Bibescu Vodă (elaborat cca. 1880), precum și pe al treilea (datat la 1886) pare să fi fost tot acea cârciumă de la 1870.³ Ea a fost extinsă la 1890, când i s’a adăugat un corp nou, desfășurat în prelungire până pe Aleea Mitropoliei, formând un colț rotunjit foarte proeminent la intersecția acesteia cu strada Bibescu Vodă. Pentru că al treilea plan de aliniere al străzii Bibescu Vodă prevedea un nou aliniament, corpul vechi al clădirii, datând din 1870, a fost lărgit spre stradă la 1892 sau, cum s’ar fi spus în epocă, “pus pe aliniere” (se menționează acest lucru explicit pe plan). A luat astfel naștere în decurs de 2 ani clădirea principală din parcelă, cea cunoscută din diverse fotografii ale Pieței Unirii.⁴ Corpul ei vechi, împreună cu clădirea din 1876, închidea aproape perfect frontul stradal pe str. Poetului, ajungând până la limita de hotar cu parcela de la nr. 4. Aproape perfect dar nu perfect, căci intenționat a fost lăsat un mic spațiu între cele două clădiri, acoperit ulterior tot pe la 1890 de o mică cameră de legătură la etaj: cu alte cuvinte s’a creat un gang de intrare în curte.

Ambele clădiri au fost construite doar cu două nivele. Trebuie desigur să remarcăm că avem de’a face cu un ansamblu care, deși destinat funcției hoteliere, avea de la început un aer destul de demodat pentru vremea aceea. Deși se numea oficial Hotel Nemțoaica (v. Monitorul Oficial din 16.09.1881), aspectul său era unul de han, cu o vastă curte pentru parcarea atelajelor (ne gândim desigur la trăsuri, carete etc., dar poate că nici căruțele țărănești nu erau refuzate) înconjurată de clădiri joase. Se înțelege deci că oaspeții erau predominant dintre aceia care călătoreau cu vehiculul propriu. Era cu siguranță un stabiliment de cu totul altă categorie decât alte hoteluri care se construiesc în această perioadă, în special în zona ultracentrală (ex. Hotelul Brofft devenit Continental, sau Hotel Regina de pe cheiul Dâmboviței, la Podul Rahova). De altfel, la mijlocul și în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, hanurile bucureștene (în măsura în care au supraviețuit) au trecut lesne, fără mari prefaceri, de la denumirea de “han” la aceea de “hotel” (ex. Hanul Simion a devenit Hotel Simion, Hanul Manuc a devenit Hotel Dacia). La 1881 proprietatea era ipotecată la Creditul Funciar Urban și se înregistrau probabil deja întârzieri cu rambursarea creditului, fiindcă societatea, deși nu o scoate la licitație, preia totuși drepturile asupra chiriei. Creditul publică astfel următorul anunț: “De închiriat de la Sf. Dumitru 1881, pe termen de un an sau trei, proprietatea D-lui Gligore Caracaș, numit hotelul Nemțóica , din colțul stradelor Poetul și Bibescu-Vodă, No. 16, lângă Mitropolie; în total hotelul de pasageri, prăvăliile de jos și cârciuma de la colț, precum și apartamentul din curte, sau chiar parțial; doritorii ce vor voi a închiria în total sau parțial, să se presinte la direcția acestei societăți, pe strada Doamnei, No. 13, în orele de cancelarie spre a contracta. Acest imobil este și de vînzare, prin întelegere directă cu D. Caracaș, proprietarul.” Hotelul era deci exploatat în regim de arendă și nu direct de proprietar. Arendașul care a preluat exploatarea lui în acel an se numea Hariton Irizaev (probabil bulgar sau rus de origine).⁵ Lui i’a urmat timp de mulți ani un oarecare I.N. Cuțonică (posibil aromân).⁶ “Nemțoaica” care a dat numele stabilimentului a fost probabil și ea tot o arendașă, într’o epocă mai veche (probabil anii 1830, 1850 sau 1850).⁷ Probabil trebuie să o identificăm cu acea Maria nemțoaica din mahalaua Sfânta Ecaterina, devenită la 1837 mama unei fiice din flori botezată în confesiunea ortodoxă cu numele de Ilinca.⁸ “Apartamentul din curte” pare să fi fost o mai veche structură amplasată în mjlocul proprietății, vizibilă și în planul de aliniere din 1886.

Tot în anii 1890 s’a clădit pe această proprietate și reședința familiei Caracaș, pe latura de pe Aleea Mitropoliei, lipită de hotarul cu parcela vecină din Aleea Mitropoliei nr. 3 (str. Poetului nr. 4-6). Deși de dimensiuni medii, această casă în stil eclectic poseda o bogată ornamentație neobarocă, menită să comunice statutul social al proprietarilor.

Vorbind despre proprietari, istoria acestui teren se identifică firesc cu familia Caracaș. Prima atestare în acest sens datează din 1868, planul de aliniere al străzii Bibescu Vodă din acel an menționându’l pe colonelul Grigore Caracaș. Acesta era militar de carieră, fost participant la Revoluția din 1848, dar și mare proprietar urban și arendaș al unor diverse moșii din zona Munteniei. Pare probabil că proprietatea aparținuse anterior tatălui său, medicul și cărturarul grec  Constantin Caracaș (1773-1828). Fundament pentru această teorie este numele primului proprietar cunoscut, “doctorul Teodosie”, atestat la 1836. Într’un București în care profesia medicală era încă exercitată de un număr restrâns de practicieni, și cu atât mai cunoscuți și apreciați, acest nume nu poate lăsa loc la confuzii: este doctorul Teodosie Gheorghiadis, fratele episcopului Ilarion al Argeșului, care a cârmuit această eparhie între 1820 și 1845, cunoscut posterității mai ales ca secretarul particular și mâna dreaptă a lui Tudor Vladimirescu la 1821; de altfel, episcopul Ilarion deținea și el o proprietate în apropiere, la colțul străzilor de astăzi Principatele Unite și Muzelor. Important este faptul că Teodosie Gheorghiadis era ginerele lui Constantin Caracaș. Următoarea informație pe care am găsit’o este de la 1864 și se referă la Nicolae Crețulescu drept proprietar. Ne gândim desigur la celebrul medic, om politic și diplomat cu acest nume, personalitate de prim rang a secolului al XIX-lea românesc, dar care și el era înrudit îndeaproape cu familia Caracaș (soacra sa era o fiică a doctorului Constantin, deci soră cu soția lui Gheorghiadis). Doar câțiva ani mai târziu este atestat fiul lui Constantin, Grigore, după cum am văzut, menționat în surse până la moartea sa, survenită probabil în 1889. Îi urmează propriul său fiu, magistratul Constantin Caracaș, care pare să fi trăit până în anii ’30. Cândva între 1918 și 1925, proprietari devin Vasile și Nicolae Dumitriu, probabil frați, care dețin vechea proprietate Caracaș până la naționalizarea din 1950 (de fapt rămăsese doar Vasile, Nicolae nemaifiind menționat în surse cel puțin de la începutul anilor ’30). În condițiile în care Constantin avea un fiu, pe doctorul Grigore Caracaș, pare sigur că frații Dumitriu au cumpărat proprietatea de la familia Caracaș. Vasile Dumitriu a deținut concomitent și Hotelul Avram din strada Bibescu Vodă nr. 14 (colț cu Bulevardul Regina Maria), precum și casa alăturată de la nr. 12, în care știm că a continuat să trăiască și după naționalizare (cel puțin până în 1970).⁹

Cel puțin începând de la refacerea din 1892, Hotelul Bibescu Vodă a găzduit și prăvălii la parter, cel puțin pe latura dinspre piață. De exemplu, conform anuarelor Bucureștiului, la 1892-1895 se găsea birtul lui Tănase Nicolau, la 1893 prăvălia de cafea a armeanului Agop Marcosian, la 1904 frizeria lui Alecu Georgescu, cârciuma lui A. Davidescu, berăria Bella Vista și croitoria de damă a lui Iacob Maur, iar la 1906 Societatea de întrajutorare a cântăreților bisericești Crucea. Berăria Bella Vista a antreprenorului Alexandru Manolescu pare să fi fost cea mai longevivă, întrucât știm că mai funcționa încă în 1925. La 1937 întâlnim magazinul de piese auto Daru, magazinul de unt Santos, Braunstein și Bender și depozitul de ouă Solid. Pentru perioada comunistă am găsit menționat la 1958 sediul central al Cooperativei Muncitorilor Sobari și un sediu al ICRAL-ului, la 1965-1970 sediul pe raion al ADAS (Administrația Asigurărilor de Stat), întreprinderea de alimentație publică Azuga și un birou al întreprinderii raionale de construcții (cea care își avea garajul pe strada Principatele Unite nr. 7, în casa Pascal). Cel mai probabil clădirea a încetat să mai funcționeze ca hotel în anii ’20, în contextul preluării ei de către familia Dumitriu, care din cele două proprietăți pe care le deținea a preferat să păstreze cu această funcție doar Hotelul Avram.

Tot acest complex de clădiri a fost demolat în anii 1980, pentru sistematizarea Pieței Unirii. Întrucât urbaniștii care au elaborat acest proiect au dorit ca întreaga piață să fie mărginită de blocuri înalte cu aspect uniform, și acest colț al pieței a fost sacrificat, pe locul său construindu’se blocul cu adresa str. Bibescu Vodă nr. 2. De fapt, vechea proprietate este astăzi ocupată mai mult de spațiul verde din fața acestui bloc în formă de “L”, numit și Parcul Bibescu Vodă. În mijlocul acestui părculeț a fost reamplasată în anii 2000 statuia lui Barbu Catargiu, primul rpim-ministru al României, asasinat la 1862 pe Dealul Mitropoliei. Statuia se găsește deci unde ar fi fost odinioară curtea interioară ca de han a Hotelului Nemțoaica sau Bibescu Vodă.