Casa Hagi Matei

La numărul 7 pe strada Principatele Unite se află o clădire ce este fără îndoială cea mai veche de pe această stradă și poate din întreaga zonă. Mărturia planurilor din ultimii 200 de ani confirmă acest lucru.

Principalul element care poate induce în eroare privind datarea clădirii este decorația neoromânească. Avem însă toate motivele să credem că avem de’a face strict cu câteva elemente decorative superficiale. Casa nu are în nici un caz volumetria cubică a unei locuințe din epoca neoromânescului (anii ’10 și ’20 ai secolului trecut), iar elementele neoromânești sunt oricum puține, disparate și standardizate (friza cu motive vegetale de sub cornișă, câțiva pilaștri în stil brâncovenesc ce delimitau un mic pridvor între timp zidit). La o privire mai atentă putem detecta în zone unde lipsește tencuiala cărămidă de tip îngust, convențional acceptată ca indiciu al unei datări înainte de 1880:

Însă cel mai important argument privind datarea timpurie a clădirii este prezența sa într’o fotografie de la mijlocul secolului XIX. Este vorba despre panorama lui Carol Popp de Szathmari luată la 1863 din Dealul Mitropoliei pentru albumul dedicat doamnei Elena Cuza.

O a doua fotografie veche în care apare, însă mai puțin clar, este tot o panoramă din Dealul Mitropoliei, datând însă din 1917. O comparație între cele două ne arată însă că locuința nu suferise transformări majore în jumătate de secol:

Nu este deci greu să concluzionăm că avem de’a face cu o casă care exista deja în 1846 (anul celei mai timpurii mărturii cartografice relevante). Este însă infinit mai greu să stabilim exact cât de veche este ea. Dată fiind precaritatea documentară a unei epoci atât de vechi, nici nu putem spera să ajungem la un rezultat definitiv, dar voi avansa totuși aici câteva puncte importante de discuție. Mai precis, voi încerca să schițez câteva categorii de locuințe bucureștene din această categorie de vârstă foarte veche și să le compar cu casa Hagi Matei. În primul rând, avem un număr nu chiar insignifiant de locuințe relativ modeste, de mici negustori sau meșteșugari, specifice epocii regulamentare timpurii și medii (adică anilor 1830 și 1840). Un exemplu este casa Gâmbireanu, subiectul unei postări recente. Alte exemple din zonă, pe care poate le vom discuta cândva mai în detaliu, sunt casele din strada Justiției nr. 37 și Bulevardul Regina Maria nr. 15. Sau cea din Calea Șerban Vodă 48, despre care vom mai vorbi inclusiv în acest articol. Sunt locuințe de dimensiuni reduse, în parcele de formă alungită al căror front stradal îngust tind să’l ocupe aproape în întregime. Forma este de obicei pătrățoasă și oricum simplă, iar ornamentația exterioară practic lipsește.

O diferență destul de notabilă față de casele de dată mai târzie pare să fie tratarea funcțională și minimalistă a intrării, care uneori nici nu se vede din stradă. Un tratament discursiv al acesteia, cu pilaștri bine profilați și atic, apare de’abia pe la mijlocul secolului al XIX-lea la casele bucureștene (cele mai modeste în orice caz), marcând evident o mutație în mentalitatea socială și în percepția raportului locuință-spațiu public. În generale, casele simple din anii 1830-1840 despre care vorbim aici nu pot fi propriu-zis atribuite nici unui stil arhitectural cult și nici arhitecturii vernaculare. Casa Hagi Matei se deosebește de ele prin dimensiunile mai generoase, care corespund și unui alt tip de parcelă: un teren de cca. 3250 ha, rămășiță a unei epoci mai îndepărtate când această zonă era una de periferie, cu grădini și livezi (de notat că actuala parcelă de la nr. 5 a făcut și ea parte din acest teren până spre sfârșitul secolului al XIX-lea).

O altă categorie sunt casele boierești în stil neoclasic timpuriu, precum Casa Scarlat Kretzulescu (fostul sediu al Muzeului Literaturii Române) sau Casa Golescu (încorporată în vechiul Palat Regal în anii 1880, demolată împreună cu acesta la începutul anilor ’30 ai secolului trecut). Masive și impunătoare, cu decorație specifică, asemenea clădiri nu pot fi nici ele asemănate cu casa Hagi Matei. Atât cât putem ghici din sursele fotografice dinaintea transformărilor interbelice, aceasta nu părea să fie construită în vreun stil modern, “european”, ci ținea de arhitectura românească premodernă, conglomerat de tradiții vernaculare și influențe otoman-balcanice.

Locuințele construite în acest stil în Muntenia secolului al XVIII-lea și începutului secolului al XIX-lea vom încerca să le împărțim din nou în mai multe subtipuri. Mai înainte de toate avem tipul casei simple doar parter și cu fațadă sub formă de pridvor liniar: este locuința tipică a orășenilor săraci și țăranilor de clasă medie de până la 1850 cel puțin. Un exemplu excepțional ce poate fi încă văzut în București este în strada Traian nr. 176. Alte exemple au fost adunate în a doua parte a unui excelent articol de Radu Oltean. Spre limita inferioară a spectrului social, dimensiunile acestor case se reduc destul de mult, iar din pridvorul cu pălimar și arcade grațios lucrate mai rămân doar câțiva stâlpi de lemn neornamentați fixați direct în pământ. Nici pentru acestea nu mai există multe exemple în București, singurul din zona centrală găsindu’se pe Calea Călărași nr. 97. În direcția opusă avem casa negustorului înstărit, la care pridvorul este lărgit printr’un mic foișor, de fapt mai mult un fel de acoperiș deasupra treptelor (vezi splendida casă din str. Mircea Vodă nr. 51 demolată în anii ’80) sau înlocuit tot de un foișor, dar de proporții generoase (vezi casa demult demolată din str. Spătarului nr. 8). ¹

Un element în plus de variabilitate a tipologiei este dat de prezența sau absența pivniței-demisol. Unele case premoderne mai generoase au un parter ușor înălțat peste o pivniță cu acces foarte redus la lumină; este de exemplu cazul casei din strada Mircea Vodă, cu acoperișul pridvorului lărgit și deasupra treptelor. Acest element continuă de fapt să fie folosit și la multe case de tip “european” construite în decursul secolului al XIX-lea. Există însă și parterul mult înălțat, cu pivniță mult ridicată la lumină sau chiar transformată într’un fel parter, iar aici rolul hotărâtor pare să’l fi jucat tradiția vernaculară. Este de fapt tipul clasic al casei rurale muntenești, în special de la munte, și îi este definitoriu accesul principal direct la parterul înălțat. Cel mai adesea există un impunător foișor ieșit din liniaritatea casei și ridicat pe gârliciul pivniței (ex. casa din Vlădești, jud. Vâlcea, casa Anton Pann din Râmnicu-Vâlcea sau “casa cu blazoane” din Chiojdu; pentru un exemplu bucureștean, vezi casa demult dispărută din strada Bradului). Mai rar în categoria demisolului înalt se întâlnește casa cu pridvor în loc de foișor (ex. casa memorială Nicolae Iorga din Vălenii de Munte) sau casa care are și pridvor și foișor (ex. casa Hagi Prodan din Ploiești sau casa bucureșteană din Calea Șerban Vodă nr. 33).

Peste toate acestea se suprapune bineînțeles variabila influență otoman-balcanică, mai redusă în mediul rural, mai pronunțată (și mai prost conservată) în cel urban. În acest sens, un element tipic și larg răspândit, dar cu identitate culturală destul de vagă, este arcatura sinuoasă a pridvorului (ex. Calea Șerban Vodă nr. 33). Un element mai explicit otoman-balcanic este sacnasiul sau scosul de pe latura opusă intrării, care devine un fel de pendant al foișorului. Această opțiune arhitecturală care îmbină fațada vernaculară autohtonă cu spatele clădirii otoman-balcanic se întâlnește de exemplu la casa Angela Georgescu din Târgoviște. Se știe însă că diverse locuințe de acest tip și’au pierdut în epoca modernă unul dintre cele două elemente (ex. casa Crețulescu sau conacul Belvedere din București); pentru o discuție mai detaliată, vezi articolul despre conacul de la Dudești, astăzi tot în București. Ajungem astfel și la un tip aparte de locuință: conacul boieresc de epocă fanariotă, căci aici se încadrează de fapt ultimele exemple citate, însă ne îndepărtăm prea mult de punctul de plecare, care este casa Hagi Matei.

Câteva cuvinte și despre un exemplar special, ieșit din tipare: casa Melik din București. Elementul dominant este aici o galerie cu geamlâc, iar demisolul este mult înălțat. Opinia generală despre asemenea locuințe vechi cu geamlâc este că acesta din urmă înlocuiește un mai vechi pridvor sau foișor. Asta înseamnă în cazul de față că locuința din str. Spătarului nr. 22 din București a avut în trecut un pridvor întins pe toată lungimea laturii lungi, ceea ce o apropie de exemple precum casa Iorga din Vălenii de Munte, menționată mai sus; pentru București însă este mai degrabă un caz rar (vezi și casa Hristopol, demolată deja în secolul al XIX-lea). Această latură este numită impropriu în literatura secundară “fațadă laterală”, pentru că intrarea casei este pe latura scurtă, însă această intrare este de fapt în pivnița-demisol, odinioară mai mult ca sigur intrare secundară. Nu există nici un fel de detalii despre transformările la care a fost supusă casa în secolul al XIX-lea, dar cel mai probabil la 1857 arhitectul Iacob Melik, reîntors în țară, a renovat casa, transformând pridvorul în galerie cu geamlâc ². Un detaliu bizar este faptul că sub jumătatea dinspre stradă a galeriei cu geamlâc, deci în zona scării și a vechii intrări principale, pivnița este înlocuită de un spațiu deschis, un portic cu stâlpi de lemn. Acest element exista deja la 1920 când a început prima restaurare, iar capitelurile stâlpilor par și ele de factură vernaculară. Nu este clar deci dacă acest portic a existat de la început sau e rezultatul prefacerilor din 1857, dar prima variantă pare mai probabilă. În oricare din cele două variante, este un element foarte neobișnuit pentru arhitectura veche românească. De remarcat și că această casă a avut și de fapt mai are încă un scos, element specific otoman, însă la restaurarea din anii ’20 arhitectul Smărăndescu, neînțelegându’i valoarea, a decis să’i adauge încăperi noi de ambele părți, astfel că el astăzi nu mai este vizibil.

Trebuie acum să punem în sfârșit întrebarea “Unde situăm casa Hagi Matei în acest peisaj ?” Transformările profunde la care a fost supusă în perioada interbelică fac foarte dificilă oferirea unui răspuns. Singurul element în privința căruia nu poate exista îndoială este demisolul înalt, foarte vizibil și astăzi. Există trei surse majore de care ne putem folosi pentru reconstituire: sursele fotografice mai sus prezentate, planul cadastral din 1911 și trăsături ale clădirii vizibile în prezent.

Marele nenoroc al ambelor surse fotografice este că sunt panorame făcute în vârful Dealului Mitropoliei, ceea ce înseamnă că ne arată casa din spate. Ce putem observa este că nu se observă nici un fel de pridvor, galerie sau geamlâc pe latura scurtă, expusă privitorului, nici măcar venind de pe latura lungă până în capătul acesteia. Deci o asemenea structură: (1) ori nu a existat niciodată (puțin probabil, date fiind tipologiile prezentate mai sus); (2) ori a fost zidită la o dată timpurie (dar dovezile de care dispunem ne sugerează că epoca transformărilor profunde de case vechi bucureștene este posterioară mijlocului secolului al XIX-lea, când a făcut Szathmari fotografia pentru Albumul Elena Cuza, plus că imobilul nu dă aici nici un alt semn de modernizare, caz în care probabil nu ar mai fi fost oricum supus unor noi transformări în perioada interbelică); ori (3) o asemenea structură exista chiar la 1863 pe latura lungă dinspre grădină, dar nu ajungea până în capătul dinspre stradă și nu era deci vizibilă pe latura scurtă. A treia variantă pare cea mai probabilă. În rest, mai trebuie să ne întrebăm dacă latura scurtă vizibilă în fotografie este egală cu cea de astăzi. La prima vedere răspunsul ar fi “probabil da”, dar cred că o privire mai atentă poate nuanța acest răspuns. Într’adevăr, latura scurtă de astăzi pare totuși mai lungă, iar învelitoarea interbelică (ea însăși reînnoită neinspirat în ultimii ani) nu are aceeași relație cu volumul casei precum învelitoarea din fotografie. La 1863 cornișa era mult mai pronunțată, mai ieșită în afară, decât cornișa discretă de astăzi; diferența este extrem de relevantă, deoarece aceste acoperișuri mult ieșite în afară sunt tipice perioadei fanariote, la fel ca și colțurile lor rotunjite (și acestea par să fie prezente în fotografia din 1863).

Cred deci că învelitoarea a fost schimbată cu totul în interbelic, mai mult, că schimbarea ei a fost impusă de mărirea volumului casei. Cu alte cuvinte, vechea latură scurtă era segmentul determinat astăzi de cele trei ferestre semicirculare, urmașele celor trei ferestre dreptunghiulare vizibile în fotografia din 1863, în timp ce segmentul cu scara exterioară de piatră este adăugat în interbelic. Această impresie este întărită de mărturia planului cadastral din 1911, care ne arată în colțul de nord-est al casei un spațiu deschis. Acest spațiu deschis pare să corespundă întru totul spațiului marcat astăzi de coloane zidite și de scara exterioară de piatră: cu siguranță aici s’a amenajat în perioada interbelică un mic pridvor în stil neoromânesc ca intrare principală în clădire, mai târziu zidit. În acest sens, mai citez și friza cu motive vegetale, un element standardizat al construcțiilor din anii ’20, ce nu înconjoară însă casa pe toate laturile; ea apare doar la acest mic ex-pridvor neoromânesc și mai departe pe toată lungimea laturii lungi. Cred că această friză marchează de fapt pereții adăugați la refacerea interbelică. Pridvorul neoromânesc, astăzi zidit, înlocuiește deci golul de pe colț: ce înlocuiește însă spațiul zidit de pe restul laturii lungi ? Dat fiind tot ce am discutat în paragrafele anterioare, nu ne putem aștepta să fi existat aici decât un spațiu mai mult sau mai puțin deschis, un pridvor cu stâlpi de lemn sau zid, înlocuit poate de o galerie cu geamlâc de dată mai nouă. Acest spațiu era deci probabil deschis pe trei laturi, ceea ce ar fi un caz rarisim. Extensia îngustă vizibilă în spatele casei pe vechiul plan cadastral are o însemnătate mai curând opacă, dar nu e imposibil să fi fost într’adevăr un scos sau sacnasiu, eliminat la refacerea interbelică.

În concluzie, avem de’a face aproape sigur cu o casă din plin veac fanariot și, pentru a o înțelege, trebuie mai cu seamă să o apropiem de casa Melik. Proporțiile generale ale celor două locuințe justifică această apropiere, la fel și demisolul înalt și tratarea fațadei (pridvorul întins pe aproape toată latura lungă este de fapt o variație a celui tip casa Melik, amândouă respingând soluția tip foișor), eventual și scosul, dacă l’am putea confirma la Hagi Matei. Dintr’un punct de vedere ambiental, parcela în ambele cazuri extrem de generoasă, de fapt rămășiță de grădină din Bucureștiul arhaic, trimite și ea în aceeași direcție, precum și îndeosebi plasarea clădirii în parcelă. Într’adevăr, ambele case sunt în mod frapant așezate în aceeași poziție: aproape lipite (dar nu chiar) de hotarul din dreapta al parcelei. Ambele case par să fi fost construite de reprezentanți ai aceleiași clase sociale, în nici un caz simpli mahalagii, ci mai degrabă negustori înstăriți, poate chiar mici boieri.

Și în sfârșit, după atâtea structuri neanimate, le vine rândul să intre în scenă și oamenilor care au stăpânit sau locuit clădirea din strada Principatele Unite nr. 7. Primul proprietar cunoscut până acum este Hagi Matei, cel menționat pe planul Borroczyn din 1846 și al cărui nume l’am dat și eu casei, pentru ușurință. Nu cunosc detalii despre el, dar bănuiesc că era un negustor de talie relativ importantă. La 1864 se găsea deja în proprietatea paharnicului Scarlat Pascal (cca. 1805-1865), care a fost tatăl cunoscutului jurist și publicist Aristide Pascal (1830-1900). După moartea paharnicului, casa rămâne în proprietatea văduvei sale (atestată la 1867), aparent mama lui Aristide; ea era sora pitarului Dimitrie Economu (Iconomidis), între 1842 și 1854 proprietarul Hanului Manuc, pe care îl cumpărase de la fiul lui Manuc bei, Ioan Murat Manuc. ³

La 1885 proprietar era un oarecare Petre Boroș, despre care nu știm nimic. Trece apoi curând în proprietatea moșierului, pedagogului și omului politic Spiridon (Spirache) Profirescu. Fiul comerciantului și moșierului Dimitrie Profirescu din Giurgiu, dar stabilit la București aici, în mahalaua Flămânda (casa părintească este cea din Calea Șerban Vodă nr. 48, menționată și mai sus), fratele lui Haralambie Profirescu, care a construit casa din Principatele Unite nr. 63, Spirache este atestat el însuși ca moșier deja la 1867 (Românul din 28 iulie). Proprietar al moșiilor Uzunu (Giurgiu), Cândești (Buzău) și Gălășești (Argeș), arendaș al unor moșii ale Statului, el devine și profesor la Școala Normală de la Sf. Ecaterina (a Societății pentru Învățătura Poporului Român) și membru în conducerea școlii, căreia i’a lăsat și un legat testamentar. În plus, este și deputat de Vlașca din partea grupării liberale vernescane în legislaturile din perioada 1888-1895 și consilier județean, deci un om plin de succes și probabil foarte “descurcăreț” în societatea acelei vremi. Spirache a murit prematur (la doar 3 ani după tatăl său) în februarie 1895; cauza morții nu o cunoaștem, dar știm că un frate al său, Alexandru, cere o lună mai târziu deshumarea pentru suspiciune de otrăvire (Lupta din 12 martie). Casa Hagi Matei a revenit la moștenire celor trei surori ale sale, Eliza Moroiu, Ecaterina Nițescu și Eftichia Anghelescu; împreună cu soțul ei, avocatul Alexandru Moroiu, Eliza era proprietara terenului și clădirilor din Calea Rahovei nr. 56, teren pe care mai târziu s’a deschis o fundătură ce până astăzi există și îi poartă numele (Intrarea Eliza Moroiu).

În jur de 1905, casa este cumpărată de Iacob I. Comoli și Dumitru Ionescu, care o dețin până la moarte (în anii 1933-1935). Cel puțin din 1906 până în 1938 este atestată în Principatele Unite nr. 7 fabrica de oțet Cocor Sevilla, a micului întreprinzător Isaac Leon Sevilla, evreu sefard. Legătura dintre Comoli și Sevilla nu este clară, mai ales că și Comoli era fabricant de oțet. Probabil Comoli, absolvent al Școlii Superioare Comerciale promoția 1909, era și el evreu sefard (populație în general bine reprezentată în această zonă de la sud de Piața Unirii; numele soției, Antoinette Marcovici, cu care se însoară în 1920, e tipic evreiesc și el) și tot din familie de oțetari (menționarea lui Petre Comoli “zis Oțetaru” în diferite Monitoare Oficiale din anii ’30 și ’40 nu poate fi o coincidență, plus că întemeiază el însuși cu o oarecare Elena Ion o societate de producere a oțetului la 1908). E posibil ca Sevilla să fi fost atunci un fel de asociat în afaceri. După moartea lui Comoli și Ionescu, casa ajunge în proprietatea Creditului Funciar Urban, care la 1941 încerca să o vândă. Credem că o vânzare a avut loc, de unde și cererile de retrocedare de după Revoluție (pe numele Mihai Avram și Elena Petrescu). Nu apare în decretul de naționalizare a locuințelor din 1950, dar e posibil să fi fost naționalizată separat, ca sediu de întreprindere industrială sau comercială. Știm că în același an găzduia depozitul de benzină Morenciu; în 1965 pare să fi fost deja în proprietatea Statului, fiindcă servea drept garaj al întreprinderii de construcții și reparații a Raionului Nicolae Bălcescu. Ulterior pare să fi fost preluată de ICRAL și împărțită în apartamente, ceea ce a dus la o serie întreagă de intervenții extrem de insensibile asupra imobilului. Din această epocă datează probabil închiderea micului pridvor neoromânesc și apariția a două noi scări exterioare, din metal; poarta metalică însă, specifică întreprinderilor postbelice, există și astăzi. Pare să fie și astăzi împărțită în apartamente proprietate a Primăriei, nefiind retrocedată.