Blocul Dumitrescu și casele Naumescu

Blocul Dumitrescu și casele Naumescu

Una din clădirile bucureștene cu cel mai neobișnuit destin se află pe strada Bibescu Vodă la nr. 18, acolo unde strada debușează în Piața Unirii. Ce este în mod particular neobișnuit la această clădire este că are o dublă identitate, de bloc interbelic și de bloc ceaușist. Ce s’a întâmplat aici este că cei care au realizat sistematizarea în anii ’80, mai precis proiectanții Pieței Unirii, nu au considerat această clădire neapărat nedemnă de noul ansamblu urban. În definitiv, era un bloc cu 6 niveluri din beton. Aspectul era în schimb tipic interbelic și ar fi fost o pată de culoare într’un peisaj ce se dorea complet nou și uniform. S’a adoptat ca atare soluția îmbrăcării blocului într’o cămașă groasă (probabil tot din beton) de culoare albă cu goluri pentru ferestre, un pic mai înaltă decât blocul vechi (pentru a masca cupola treizecistă), care are exact același aspect ca al noilor clădiri construite în Piața Unirii și în întreg Centrul Civic. De altfel, cămașa nici nu acoperă decât cele două laturi dinspre piață, astfel că fațadă originară poate fi încă observată în spatele blocului.

Blocul Dumitrescu la mijlocul anilor '80 (sus) și astăzi (jos, în partea dreaptă)

 

Imobilul este unul de colț, pentru că la origine se afla de fapt pe colțul format de străzile Bibescu Vodă și Ienăchiță Văcărescu. Sistematizarea din anii ’80 a însemnat inclusiv blocarea începutului străzii Ienăchiță Văcărescu prin construirea marelui bloc în formă de sfert de cerc ce are astăzi adresa în strada Bibescu Vodă nr. 2. Prima porțiune de cîțiva metri din stradă, în dreptul blocului vechi, s’a păstrat, dar funcționează astăzi mai mult ca parcare. Am mai discutat aceste transformări prin care a trecut strada aici. Blocul a fost construit în anul 1934 după planurile arhitectului Ștefan Radu, proprietari la acea dată fiind familia Dumitrescu (Ion Dumitrescu, cârciumar, și fiul său cu același nume, fiul avocat).

Schiță a blocului anexată la cererea de autorizare

Tot cârciumarul Ion Dumitrescu deținuse și parcela vecină de la nr. 20, unde construise în anul 1929 blocul ce de asemenea a supraviețuit până astăzi, tot după planurile lui Ștefan Radu. Vezi aici aceste planuri și autorizațiile de construcție pentru cele două imobile. El achiziționase parcelele cândva între 1906 și 1911, dar ajuns la bătrânețe fiul său este cel care ajunge să le valorifice masiv prin construcția de imobile înalte, conform cu tendința epocii interbelice. A început în mod firesc cu parcela de la nr. 20, întrucât acolo era teren viran. Cererea de autorizare a fost depusă în 1929, iar autorizația a fost dată numai după ce s’a primit acceptul vecinilor, mai precis Școala Normală de băieți a Societății pentru Învățătura Poporului Român.

Blocul Dumitrescu I (construit în 1929)

Această școală își avea sediul în clădirea astăzi ocupată de Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității din București, a cărei aripă dreaptă ajunge foarte aproape de hotarul cu parcela de la nr. 20, unde proiectul propus în 1929 prevedea calcan desfășurat pe cinci niveluri (care s’a și realizat). Autorizația de construcție a fost dată de Primărie în baza unei declarații semnate de directorul Școlii Normale, istoricul și publicistul Petre Gârboviceanu, ce conținea următoarea precizare: ”cu condiția – după referatul Dlui. arhitect Gr. Nicolau – ca Dsa. să ia măsuri spre a se drișcui fin acele calcane și să le coloreze în alb, spre a reflecta mai multă lumină în sălile de clasă ale școalei noastre”. Probabil că aceste condiții au fost îndeplinite, astăzi albul tencuielii (probabil niciodată refăcute) este un cenușiu murdar, cum se întâmplă adesea în București la imobilele interbelice. Un fapt divers foarte interesant este că Primăria a impus proprietarului să decoreze calcanul, fapt mai rar întâlnit, probabil datorită vecinătății cu partea neconstruită, dinspre strada Bibescu Vodă, a terenului Școlii Normale, care oferă vizibilitate calcanului. Decorația a fost executată și este în mare parte vizibilă și astăzi, deși parte din ea s’a scorojit.

Calcanul blocului Dumitrescu I înspre clădirea Școlii Normale (astăzi Facultatea de Teologie). În partea dreaptă se poate vedea cum cămașa de beton a blocului Dumitrescu II depășește ușor în înălțime blocul însuși (pentru a putea masca și cupola).

 

La scurtă vreme după încheierea lucrărilor, bătrânul Dumitrescu a cedat blocul Constanței Moțoi, despre care bănuiesc că era fiica sa (menționată deja ca proprietară în 1933); a deținut clădirea sau cel puțin o parte din ea până la naționalizarea din 1950. Unele apartamente au ajuns tot atunci sau poate mai târziu în posesia altor membri ai familiei, fiindcă decretul de naționalizare din 1950 mai menționează la această adresă și pe Ana Victoria Albeanu (probabil altă fiică) și pe Mircea P. Slavu (probabil nepot de fiică). Blocul a fost prevăzut de la bun început cu spații comerciale la parter, pentru care am găsit menționat la 1950 un mic local numit Bufetul Libertății. La ora actuală, jumătate din spațiul comercial este ocupat de Librăria Bizantină.

 

Planul de situație al noii construcții la 1934, demarcând clădirea veche de adaosuri.

După înălțarea blocului de la nr. 20 (și probabil din banii obținuți prin vânzarea lui), familia Dumitrescu a construit în 1931 o clădire mai mică în fundul curții, chiar în spatele blocului de la nr. 20, cu intrare din str. Ienăchiță Văcărescu. I’a urmat în 1934 blocul de la nr. 18 colț cu str. Ienăchiță Văcărescu nr. 1. Aglomerarea de clădiri pe aceste două parcele era și rămâne deosebită, iar Primăria a aprobat toate aceste cereri deși referatele din dosar precizează clar că nu îndeplinesc normele în vigoare privind accesul la lumină. Referitor la blocul de la nr. 18 intervine un alt fapt neobișnuit: cea mai mare parte a parterului și primului etaj nu sunt construcție nouă, ci casa veche de secol XIX, locuința familiei Dumitrescu, mult supraetajată la 1934. Deși faptul poate părea bizar sau chiar greu de crezut, date fiind complicațiile tehnice pe care operațiunea le presupunea, trebuie să avem încredere în documentele oficiale. Atât cererea de autorizare cât și autorizația însăși și referatele aferente din dosar precizează clar ”suprapunere de trei etaje peste un corp parter etaj”. De altfel, pe lângă această supraetajare a mai fost nevoie și de construcție de la sol pe două dintre laturi, dintr’un motiv pe care îl voi explica mai jos; planurile de situație din dosar delimitează foarte clar acest spațiu unde s’a construit de la zero de casa veche ce urma să fie supraetajată, iar amprenta acesteia din urmă este congruentă cu ceea ce se vede pe planurile cadastrale din 1895-1899 și 1911. Cu toate acestea, fuziunea de vechi și nou în cadrul acestei clădiri interbelice este perfectă, astfel încât cel puțin de la exterior nu se poate vedea cu ochiul liber nici o diferență între cele două zone.

Blocul văzut din spate. Casa scării (stânga) este adaos de la 1934; restul clădirii așa cum se vede în fotografie este casa veche din anii 1870 (parter și etajul I) supraetajată. Ferestrele rotunjite de la parter sunt vechea intrare în casă.
Fațada de SE a clădirii a rezultat de asemenea din supratajarea casei vechi (fără adaos). Golul ușii la intrarea de serviciu are o formă neobișnuită, fiind probabil o rămășiță din sec. XIX.

 

Ca și la nr. 20, și aici proprietarul a vândut ulterior unele apartamente, păstrând însă altele în proprietatea sa până la naționalizarea din 1950. Printre locatarii perioadei de început se numărau avocați, ziariști, antreprenori, dar și sedii de mici afaceri. De exemplu, în 1937 găsim menționată Polychem, o importantă firmă de renovări generale, iar la parter societatea Arda a lui Achill Aronovici (magazin de anvelope și atelier de vulcanizare). În 1945 locatarul Paul Adrian Rosen de la etajul I înființează (cu sediul social aici) societatea Victory, cu profil de publicitate, grafică și tipărituri. Alți proprietari menționați la 1950 în decretul de naționalizare pe lângă Dumitrescu sunt Steliana Constantinescu (posibil încă o fiică a bătrânului Dumitrescu) și același Mircea P. Slavu (pare să fi deținut apartamente în ambele blocuri). În perioada comunistă, la parter a funcționat mai întâi o sucursală a Centrocom Hârtie, apoi librărie (în 1958 menționată Librăria de Standuri, în anii ’60 Librăria Cartea la Locul de Muncă). Astăzi la parter găsim magazinul de caritate La Taica Lazăr.

Complexitatea lucrărilor de construcție la blocul Dumitrescu II este legată de sistematizările de la sfârșitul secolul al XIX-lea, o bună ocazie pentru a face un salt mai departe în trecut și a trece în revistă evoluția parcelei și a clădirilor până la momentul 1929. Cel mai vechi proprietar pe care l’am găsit atestat este un oarecare Băjescu, în dosarul de pavare al uliței Sfânta Ecaterina (actuala stradă Ienăchiță Văcărescu) dela 1835. 1 Îl putem identifica cu acel Constantin Băjescu, despre care aflăm din Catagrafia boierilor de la 1829 următoarele detalii: ”n. Filipopol, 57 ani, șetrar, al lui Ioan Filipopolitu, șade în mahalaoa Sf. Ecaterinii, văpseaoa de albastru no. 1729, are venit pe an taleri 1200”.2 Este deci vorba de un mic boier de origine sud-dunăreană (Filipopol este numele grecesc al Plovdivului), probabil negustor la bază, care stabilit în Țara Românească și’a însușit cu îndrăzneală numele boierilor Băjești printr’o legătură de rudenie prin alianță. Nu era deci vreun urmaș al marelui ban Mareș Băjescu, celebru dregător din anii 1650 și 1660, stâlp al partidei Cantacuzinilor. A fost însă însurat (a doua oară) cu Păuna Bărbătescu, văduva ultimului Băjescu adevărat, serdarul Pantazi Băjescu (moartea acestuia și recăsătorirea văduvei s’au petrecut în anii 1790). Luându’și numele Băjescu, l’a trecut mai departe și copiilor săi, inclusiv celor pe care îi avea deja dintr’o primă căsătorie (!), și a fost perpetuat până în secolul XX de urmașii pe linie feminină (copiii Luxandrei, fiica sa și a Păunei).3 Nu știm dacă locul din viitoarea stradă Bibescu Vodă nr. 18 făcea parte din moștenirea Băjeștilor (Pantazi avusese copii cu Păuna, care îl și moșteniseră, dar toți muriseră de tineri și fuseseră moșteniți de mama lor), din zestrea Păunei sau o achiziție proprie a Filipopolitului. Ca fapt divers, Ștefan D. Grecianu citează documente în care apar mărturii picante despre micile drame de familie pricinuite de moartea lui Pantazi și viața copiilor săi orfani.4

Planul Borroczyn din 1846 nu ne este de ajutor pentru istoria acestei parcele, întrucât aceasta cade în cuprinsul planșei nr. 50, care s’a pierdut. Beneficiem însă de mărturia a nu mai puțin de 3 planuri de aliniere a străzii Bibescu Vodă, toate din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Primul dintre ele datează din 1868 și îl consemnează drept proprietar al parcelei pe Emanoil (Manolache) Zefcari, fost pitar și serdar, cunoscut prin faptul că la 1862 își vânduse casa din strada Biserica Amzei domnitorului Alexandru Ioan Cuza, care a folosit’o drept locuință pentru amanta sa, celebra Maria Obrenovici.5 Vezi articol separat referitor la genealogia familiei Zefcari. Nu am depistat nici o legătură de rudenie între Zefcari și familia Băjescu. Poate că Zefcari a cumpărat această proprietate ca urmare a vânzării celei din strada  Biserica Amzei. Planul pare să sugereze prezența unei incinte de zid a proprietății pe ambele străzi, dar nu și existența vreunei clădiri (dacă exista, se găsea în partea opusă străzii Bibescu Vodă a parcelei, necuprinsă în plan). Pe strada Bibescu Vodă incinta este plasată pe un aliniament care este, după calculele mele, practic același cu cel de astăzi. Însă de atunci și până acum lucrurile nu au stat totdeauna așa, mai ales că la vremea respectivă traseul străzii Bibescu Vodă era mult diferit de cel de astăzi. Mai precis, venind dinspre actuala Piață a Unirii, după ce trecea de proprietatea lui Zefcari strada se îngusta foarte mult și începea să cotească spre dreapta, trecând cam pe unde se află astăzi aripa dreaptă a clădirii Facultății de Teologie, până în carosabilul străzii Sfânta Ecaterina. Ajunsă aici, ea cotea încă o dată, în unghi de 90 de grade, și începea să se apropie de Calea Șerban Vodă, unde debușa fix în dreptul începutului străzii Radu Vodă. Este destul de greu de înțeles pentru bucureșteanul de astăzi, mai ales că zona a trecut de atunci prin două mari sistematizări, una în anii 1880 și alta în anii 1980, care i’au schimbat radical fizionomia. Pentru edificare, postez aici două schițe realizate minuțios în Google Maps pe baza planurilor vechi.

Traseul străzii Bibescu Vodă înainte de sistematizarea din anii 1880.
Traseul străzii Bibescu Vodă și al străzilor adiacente între anii 1880 și 1980.

 

În extemitatea stângă pe strada Bibescu Vodă, proprietatea Zefcari se învecina la 1868 cu o proprietate Popovici, cuprinzând o casă cu calcan pe hotarul cu Zefcari. Pentru a putea lărgi strada, planul de aliniere prevedea retragerea mai multor proprietăți pe un nou aliniament. Al doilea plan de aliniere, nedatat și fără nume de proprietari (dar de data aceasta cu numere poștale), redactat de fapt doar pentru unele mici rectificări fără importanță, redă prezența unei case de dimensiuni medii pe proprietatea (fostă) Zefcari, plasată pe noul aliniament al străzii Bibescu Vodă (numărul poștal este 1, pe strada Poetului). Proprietatea (fostă) Popovici, și ea micșorată, apare în mod clar virană, semn că imobilul cu calcan prezent la 1868 fusese demolat pentru aliniere; numărul poștal este 18 pe strada Bibescu Vodă. Un anunț judiciar publicat în Monitorul Oficial din 27 aprilie/9 mai 1877 aruncă o lumină foarte importantă asupra situației celor două proprietăți. Mai precis se scot la licitație pentru datorii imobilele defunctului Vasile Avramescu, care constau în Hotelul (numit uneori și Hanul) Avram din strada Bibescu Vodă nr. 8 (avea să formeze mai târziu colțul cu noul Bulevard Regina Maria și a supraviețuit până la demolările din anii ’80), împreună cu locuința de alături, precum și casa de la nr. 18 de pe aceeași stradă, vecină cu Lazăr Naumescu și cu incinta fostei mânăstiri Sfânta Ecaterina. Rezultă de aici că planul nedatat, ce ne arată parcela de la nr. 18 ca loc viran, este posterior anului 1877, iar eu l’aș plasa în jurul anului 1880. Dat fiind că știm că Manolache Zefcari murise la 1870 la vârsta de 70 de ani, cel mai probabil urmașii acestuia au vândut proprietatea lui Naumescu cândva în anii următori, acesta din urmă fiind dornic să’și clădească o locuință.6 A fost astfel supus rigorilor planului de aliniere și a fost obligat să o construiască pe noul aliniament (cca. 1875). Aceasta este neîndoios casa veche pe care a supraetajat’o familia Dumitrescu în 1934. Casa lui Avramescu, atestată la 1868 pe numele Popovici, era încă în picioare la 1877, dar curând după aceea ”surplusul” de teren a fost expropriat, iar ea a fost demolată (ante cca. 1880).

Colțul străzilor Bibescu Vodă și Poetului (astăzi I. Văcărescu) la 1868 (proprietar: Manolache Zefcari)
Colțul străzilor Bibescu Vodă și Poetului (astăzi I. Văcărescu) la 1886 (proprietar: Lazăr Naumescu)

 

Lazăr Naumescu a fost un destul de proeminent comerciant bucureștean la sfârșitul secolului al XIX-lea, în special băcan și cârciumar. Voi dedica un articol separat personalității lui și familiei Naumescu în general. El a cumpărat proprietatea fostă Avramescu fostă Popovici, probabil tot în 1877 sau curând după, în urma licitațiilor anunțate prin Monitorul Oficial, însă nu a construit nimic pe ea. Al treilea plan de aliniere, adoptat în 1886, prevedea rectificarea radicală a străzii Bibescu Vodă, pentru a obține un traseu rectiliniu până în Calea Șerban Vodă (și de fapt și străpungere dincolo de aceasta). În acest scop erau prevăzute exproprieri masive pe latura de nord a străzii, în schimb pe latura de sud urma să rezulte terenuri întinse aparținând Primăriei (în special pe locul fostului carosabil) care să fie vândute. Astfel s’a întâmplat și în dreptul parcelei cu adresa Bibescu Vodă nr. 18, terenul pus la vânzare de Primărie fiind cumpărat tot de Naumescu (la doar câțiva ani după ce parte din el fusese expropriat !). Noua configurație a străzii ca linie dreaptă din Calea Rahovei până în Calea Șerban Vodă (trecând prin fața Dealului Mitropoliei) era deja definitivată în jurul anului 1890. În dreptul parcelei cu adresa Poetului nr. 1, planul prevedea un nou aliniament care era de fapt același cu cel de dinaintea adoptării primului plan de aliniere, cel din 1868. Deci în mod uluitor, aceleași autorități municipale care îl obligaseră pe Naumescu în anii 1870 să se retragă și să le cedeze o fâșie de teren îi dădeau voie acum, în anii 1880, să avanseze și voiau să’i vândă fâșia înapoi. Din motive pe care nu le cunoaștem, Naumescu pare să fi refuzat tranzacția. Poate că nu s’a mulțumit cu prețul ce i se cerea și a considerat că nu merită cheltuiala: în condițiile în care nu avea de gând să dărâme casa și să construiască o alta pe acest aliniament, fâșia de teren recâștigată nu ar fi fost valorificabilă. Cert este că fâșia a rămas proprietate a Primăriei până în 1930, când avocatul Dumitrescu, pregătindu’se probabil de demararea proiectului la noul bloc, a achiziționat’o.7 Acesta este motivul pentru care construcția blocului a însemnat atât supraetajare cât și (în cazul fâșiei) construcție de la nivelul solului.

 

Prima casă Naumescu (construită cca. 1875) într'o fotografie aeriană din 1927.

Imobilul construit pe colț la cca. 1875 știm că era pe două niveluri; acest fapt reiese din singura imagine a ei care pare să ni se fi păstrat, anume fotografia aeriană realizată în 1927, precum și din descrierea ce se găsește în mai multe anunțuri de scoatere la licitație publicate în Monitorul Oficial în primul deceniu al secolului XX (10.10.1899, 19.10.1901 etc.). Naumescu pare să fi folosit la început parterul ca spațiu comercial (băcănie) și etajul ca locuință închiriată; el însuși locuia probabil altundeva. Ca fapt divers și foarte interesant, l’am găsit menționat drept locatar (și deci chiriaș) pentru anul 1883 pe colonelul Nicolae Bibescu, fost ministru și deputat, rămas în istorie în special drept prefectul de Poliție al Bucureștiului care se afla în trăsură cu Barbu Catargiu când acesta a fost asasinat, în iunie 1862. Există bănuiala serioasă că de fapt asasinul, niciodată identificat, a fost chiar el. Nicolae Bibescu era de orientare liberală radicală, spre deosebire de vărul său primar, domnitorul conservator Gheorghe Bibescu, chiar dacă la bătrânețe (avea să moară în anul următor, 1884, la vârsta de 66 de ani) ajunsese să locuiască pe o stradă botezată deja de multe decenii cu numele vărului său princiar înlăturat de Revoluția de la 1848. În imediata apropiere a fostului imobil Naumescu a fost reamplasat după Revoluție statuia lui … Barbu Catargiu.

Clădirea lungă (ante 1886) de pe hotarul cu fosta clădire a Școlii Normale (astăzi Facultatea de Teologie). Se observă cum a fost împărțită în două odată cu restul parcelei în preajma Primului Război Mondial, fiind extinsă și modernizată în mod diferit în perioada interbelică.

 

În anul 1888 Lazăr Naumescu și’a construit o nouă locuință pe partea dinapoi a vechii parcele, care a primit ulterior nr. 3 pe strada Poetului (devenită Ienăchiță Văcărescu). Singura imagine edificatoare a acestei case este o fotografie realizată de fotograful Cristian Popescu în anii ’80, pe când începuseră deja demolările în zonă, și ne înfățișează din păcate doar parțial locuința. Este însă suficient pentru a ne da seama că era vorba de o casă burgheză în stil eclectic destul de somptuoasă.

A doua casă Naumescu (construită în 1888), în preajma demolării.

Tot în acea perioadă a apărut o clădire lungă pe hotarul cu Școala Normală. La anul 1906 sunt atestate la această adresă ”băi populare”, pare probabil că se găseau în această clădire secundară. Lazăr Naumescu a ipotecat de mai multe ori imobilele și în final, după moartea sa (survenită cândva între 1906 și 1909), se pare că moștenitorul său a trebuit să le vândă pentru a plăti datoriile către Creditul Funciar Urban. De fapt la momentul vânzării proprietatea a fost împărțită în două mai mici, vândute separat. Clădirea mai veche din I. Văcărescu 1 și terenul viran de alături (Bibescu Vodă 18) au rămas împreună și au fost vândute lui Ion Dumitrescu, în timp ce casa nouă (ce primise deja nr. 3 pe str. I. Văcărescu) a fost separată și vândută comerciantului evreu Joseph Einhorn. Clădirea lungă de pe hotar a fost împărțită în două. Jumătatea rămasă la nr. 3 a fost modificată și ușor extinsă în 1929, în vremea când proprietar era Stelian Cocoș, rezultând clădirea care poate fi văzută și astăzi în spatele marelui bloc optzecist cu adresa în str. Bibescu Vodă nr. 2, ea însăși cu calcan spre Facultatea de Teologie.

Schimbările de proprietari au fost frecvente în această perioadă, la 1934 fiind atestat un Abramovici, iar la 1940 Aurelia Popescu, rămasă până la naționalizarea imobilelor în 1950; familia Popescu a mai locuit o vreme în imobil și după naționalizare. După 1940 a fost sediul unei întreprinderi cu caracter comercial variat, numită A.C.I. (”Auxiliara Comerțului și Industriei”). La 1946 devine sediul nou înființatei întreprinderi de import-export SARDAG, cu un mare număr de acționari, în general comercianți de talie medie din diferite cartiere ale capitalei; printre ei se numără A.C.I. însăși și câțiva comercianți domiciliați chiar în strada I. Văcărescu. După cum spuneam, această clădire cu calcan spre Facultatea de Teologie a supraviețuit demolărilor din anii ’80, însă nu și casa Naumescu de la stradă. Totuși, până la renovarea de acum câțiva ani a celei dintâi, mai stăteau lipite de peretele ei câteva cărămizi din vechea casă Naumescu ce nu fuseseră îndepărtate în urma demolărilor.

Revenind la nr. 1, Ion Dumitrescu și fiul său, avocatul Ion I. Dumitrescu, au păstrat la început dubla funcțiune a imobilului Naumescu, comercială și rezidențială. Probabil au și locuit aici, la etaj, dar nu putem ști sigur. În 1925 știm că funcționa la parter birtul lui Costică I. Avramescu. După cum am spus la începutul articolului, modernizarea parcelei a început cu construcția blocului din Bibescu Vodă nr. 20 la 1929, urmată la 1931 de construcția imobilului de mai mici dimensiuni din spatele său, când probabil au fost făcute lucrări de supraînălțare și la jumătatea ce revenise lui Dumitrescu din vechea clădire secundară (presupusa clădire a băilor) de alături. În final, în 1934 a apărut blocul Dumitrescu II, de la care am început acest studiu.

Adaug aici o schiță speculativă de arbore genealogic al familiei Dumitrescu, bazată în special pe informațiile din cavoul familial din Cimitirul Bellu, fig. 63, loc 21 (pentru care adaug și fotografiile).

Ion Dumitrescu (1859-1944), cârciumar, căs. cu Lucreția Dumitrescu n. Hera (1870-1938).

Fratele Lucreției, Ion Hera (1876-1958), căs. cu Maria Hera (1891-1940), cu care are pe Constanța Marinescu n. Hera (1913-1989), căs. cu Gheorghe Marinescu (1910-1994).

Copiii lui Ion și ai Lucreției Dumitrescu: Constanța M0țoi (1894-1969), Steluța Dumitrescu (1899-1908), Cornelia Slavu (1901-1958), Ioan I. (Ionel) Dumitrescu (1904-1987), avocat, Steliana Constantinescu (1906-1980), Margot Dumitrescu (1911-1983), probabil și Ana Victoria Albeanu.

Constanța Moțoi căs. cu Aurel Moțoi (1884-1959). Cornelia Slavu căs. cu Petru I. Slavu (1883-1948), magistrat, cu care are pe Mircea P. Slavu (1923-1984), căs. cu Marcela Slavu (1919-1996). Ana Victoria Albeanu este mama lui Ștefan Albeanu (1941-1994).

Din dosarele de retrocedare înregistrate la PMB apar și numele următorilor membri de familie: Călin Mihai Georgescu, Nicolin Georgescu, Ioana Rozorea, Constanța Anca Berianu, Cristian Filip Albeanu, Dinu Florentin Albeanu, Sorin (sau Florin) Aurelian Albeanu, Constantin Albeanu.

 

Articolul următor va fi dedicat familiei Zefcari, cu o încercare de reconstituire a arborelui genealogic al acesteia.

 

Note
  1. SMBAN, fond PMB, General, 62/1835.[]
  2. I.C. Filitti, ”Catagrafie oficială de toți boerii Țării Românești”, în Revista arhivelor 5/1928-1929, p. 305.[]
  3. M.D. Sturdza, Familiile boierești din Moldova și Țara Românească, vol. I, Editura Simetria (București, 2004), p. 160.[]
  4. Ș.D. Grecianu, Genealogiile documentate ale familiilor boierești, vol. I, Tipografia Cooperativa (București, 1913), pp. 86-90.[]
  5. G. Potra, Din Bucureștii de ieri, vol. I, Editura Științifică și Enciclopedică (București, 1990), pp. 504-11. Planul menționează doar ”proprietatea Zefcari”, dar există surse care fac referire directă la Manolache, mai precis dosarul de pavare al străzii Poetului (actuala str. I. Văcărescu), v. SMBAN, fond PMB, Tehnic, 25/1864, f. 118. Pentru menționarea la 1840 ca pitar, v. N. Roman, ”Familia, averea și memoria unui poet uitat, Barbu Paris Mumuleanu”, în C. Luca et al. (ed.), Miscellanea historica in honorem Professoris Marcel-Dumitru Ciucă septuagenarii, Editura Istros și Editura Ordessos (Brăila-Pitești, 2013), p. 716.[]
  6. G. Bezviconi, Necropola capitalei, Institutul de Istorie Nicolae Iorga (București, 1972), p. 289.[]
  7. Monitorul Comunal din 05.01. și 10.08.1930.[]
No Comments

Post A Comment