Strada Ienăchiță Văcărescu

Proiectul Meremet își reia seria de articole dedicată străzii Principatele Unite, în care iată că pașii ne’au purtat până în zona intersecției acestei străzi cu strada Ienăchiță Văcărescu. Și înainte de a discuta despre casele și locatarii acestei intersecții, nu putem ocoli o introducere în istoria sinuoasă a acestei artere. Am văzut de altfel în cele două articole anterioare (aici și aici) cum se creionează profilul său istoric, acela de uliță principală a vechii mahalale Sfânta Ecaterina, dezvoltată de această mânăstire pe mica sa moșie de vatră. Această moșie era delimitată aproximativ de strada Bibescu Vodă, Calea Șerban Vodă, strada Principatele Unite, hotarul cu Grădina Mitropoliei și Aleea Mitropoliei (ulicioara ce cobora dealul pornind de la clopotnița nouă de la 1698 a lui Constantin Brâncoveanu). Mahalaua s’a născut în partea nordică și vestică a moșiei, fiind reprezentată la început probabil doar de strada Ienăchiță Văcărescu, trasată deci în secolul XVIII (dacă nu chiar XVII). Cealaltă arteră ce străbate mahalaua, strada Profesorilor, este probabil mai nouă (am văzut în articolul trecut că e foarte posibil să nu fi existat încă la 1827).

Cel mai vechi nume al străzii pe care îl cunoaștem este „ulița ce iese la Brâncoveanca” (planul de hotărnicie din 1827), dar în perioada Regulamentului Organic pare să fi fost cunoscută pur și simplu drept ulița Sfânta Ecaterina, pe când strada Profesorilor se numea ulița Bisericii. Actuala stradă Sfânta Ecaterina a fost trasată mai târziu, de’abia în anii 1880, legând strada Bibescu Vodă de strada Profesorilor. Trebuie precizat în acest context că scurtul segment de astăzi al străzii Sfânta Ecaterina dintre străzile Ienăchiță Văcărescu și Profesorilor a făcut parte din vechime din strada Profesorilor, fiind anexat la Sfânta Ecaterina de’abia în 1935 (v. Monitorul Comunal 22.12.1935). În ce privește ulița Sfânta Ecaterina din perioada Regulamentului Organic (strada Ienăchiță Văcărescu de astăzi), traseul ei era unul foarte accidentat, moștenit ca atare din perioada fanariotă. Începea din strada Bibescu Vodă de mai târziu și ținea poala Dealului Mitropoliei mergând spre vest. Cu toate acestea, cam în punctul în care începe totuși un mic urcuș cotea brusc spre sud în unghi de 90º, pentru ca la colțul cu ulița Bisericii (strada Profesorilor) să șerpuiască într’un mic zigzag, deci axul uliței se deplasa cu câțiva metri spre vest și astfel sfârșea în strada Principatele Unite. Cât despre strada Profesorilor, ea a apărut mai târziu în prelungirea frânturii zigzagului, în linie dreaptă până la intrarea din spate în curtea mânăstirii Sfânta Ecaterina, unde cotea mult la stânga pentru a sfârși tot în Ienăchiță Văcărescu.

Vechea uliță Sfânta Ecaterina pare să fi primit numele de strada Poetului în vremea domniei lui Alexandru Ioan Cuza și anume la moartea lui Iancu Văcărescu (1792-1863), ultimul dintre poeții Văcărești și locatar al străzii. Mai târziu a primit numele lui Ienăchiță Văcărescu (1740-1797), printr’o decizie a Consiliului Comunal din 1913 (v. Mon.Com. 17.02.1913) în care se argumentează că ilustrul poet fanariot s’ar fi născut și ar fi trăit pe această stradă. Este vorba mai mult ca sigur de o confuzie gravă între bunic și nepot, perpetuată uneori până astăzi și aplicată arbitrar chiar unei clădiri de pe stradă (vezi aici).

Prima modificare a traseului străzii are loc la începutul anilor 1880, mai precis în anii 1884-1885, în contextul exproprierii și sistematizării vastului domeniu de la poalele Dealului Mitropoliei al familiei Bibescu (moștenitorii Brâncovenilor). Partea dinspre strada Bibescu Vodă a domeniului este transformată în piață comercială, sub numele de Piața Bibescu Vodă, palatul Bibescu demolat și se trasează o rețea de alei în interiorul pieței. Se trasează însă și o prelungire a străzii Poetului până în Cheiul Dâmboviței de curând amenajat. Acest segment stradal delimita astfel una din laturile pieței, lăsând de partea cealaltă doar o mică bucată de teren din vechiul domeniu al Bibeștilor. Pe această fâșie de teren, Primăria avea să construiască în anii 1890 prăvălii și (pe colțul cu Cheiul Dâmboviței) Baia Comunală Bibescu Vodă. Trebuie precizat că la început Piața Bibescu Vodă nu avea nici o clădire sau incintă. De’abia în anii 1900 a fost construită celebra incintă de zid cu porți mari, care domină atâtea fotografii și vederi de la începutul secolului XX, în interiorul căreia existau și unele mici clădiri, fiind organizată ca piață de legume și fructe. Această piață a fost desființată în a doua jumătate a anilor ’30, creându’se astfel pentru prima dată un mare for public în Piața Unirii de astăzi. Cu această ocazie au fost demolate și clădirile de pe cealaltă parte a prelungirii Ienăchiță Văcărescu, cu excepția celei de pe colțul cu Bibescu Vodă.

La puțină vreme după apariția Pieței Bibescu Vodă și a prelungirii străzii Poetului a început marele plan de rectificare a străzii și străpungere până în Piața Concordiei. În primul rând, se dorea transformarea întregii porțiuni de la unghiul drept până în Principatele Unite într’o linie dreaptă, făcând să dispară zigzagul mai sus menționat. Mai departe, această linie dreaptă trebuia să fie continuată până la Piața Concordiei, ca străpungere. Străpungerea a fost realizată rapid, segmentul nou al străzii fiind trasat la 1890-1891, cam jumătate prin vechile parcele din Principatele Unite iar cealaltă jumătate peste o parte din terenul viran numit Maidanul Dulapului.

Pentru rectificarea traseului vechi și anularea zigzagului lucrurile au mers însă mai greu. În anii care au urmat s’a reușit, prin exproprieri, demolări și vânzări de teren, retrasarea segmentului până la strada Sfânta Ecaterina, precum și a celei mai mari părți a segmentului de la colțul cu Sfânta Ecaterina până la unghiul de 90º. Pentru acest din urmă segment este vorba mai concret despre loturile de pe partea stângă, învecinate în spate cu Grădina Mitropoliei, care au fost mult micșorate. Acesta este motivul pentru care acea parte a străzii este astăzi dominată de clădiri realizate în stilul eclectic al anilor 1890. Excepția este vechea casă de la nr. 30, datând cel mai probabil din anii 1860, care a scăpat ca prin minune de la demolare. În perioada interbelică efortul de sistematizare a continuat, mutându’se acum pe partea cealaltă a străzii. Pe cele câteva parcele dinspre frântura în unghi drept a străzii s’a impus o ușoară retragere la construcția de imobile noi. În schimb, ultimele două parcele dinspre colțul cu Sfânta Ecaterina au primit teren de la Primărie înspre stradă, pe care l’au folosit din plin atunci când s’au ridicat noi case. În mod evident, casa de la nr. 30 era încă în plan să fie demolată, dar acest pas, deja amânat, nu a mai fost făcut deloc odată cu izbucnirea celui de’al Doilea Război Mondial. Rezultatul este strangularea vizibilă până astăzi și cunoscută de mulți bucureșteni, care este deci un deznodământ accidental: frontul drept al străzii a înaintat spre stradă, fără însă ca frontul stâng să se retragă.

În perioada interbelică, pe lângă acest mai vechi plan de rectificare a străzii, ce viza obținerea a două linii drepte unite în echer, s’a mai dezvoltat și un al doilea plan, de fapt o extensie a celui dintâi. Astfel, se dorea transformarea echerului într’un “T”, deci cu un al treilea braț care să intre în Grădina Mitropoliei până sub zidurile Palatului Camerei Deputaților, unde ar fi urmat să formeze o piațetă (cu un al doilea acces din strada Principatele Unite). Mai mult, în 1933 s’a decis în Consiliul Comunal exproprierea tuturor proprietăților din Aleea Mitropoliei și strada Ienăchiță Văcărescu (latura dinspre Mitropolie), pentru a putea transforma întregul Deal al Mitropoliei într’un mare parc. Această variantă ambițioasă de plan nu a mai fost demarată, s’a trecut în schimb la varianta mai modestă. Astfel, în 1941 Grădina Mitropoliei a fost expropriată, sau mai bine zis partea sa neconstruită, jumătatea estică. Unul dintre cele două accese preconizate a fost realizat prin exproprierea parcelei din Principatele Unite 32. Totuși, proiectul a stagnat în această fază, probabil din cauza greutăților provocate de Război și de criza economică ce i’a urmat. Terenul expropriat a rămas în perioada comunistă grădină a Palatului Marii Adunări Naționale, după Revoluție numit din nou Palatul Camerei Deputaților. A fost transferat din nou în proprietatea Patriarhiei Române împreună cu palatul, în anii 2000.

Au mai existat însă planuri de reamenajare a accesului și după al Doilea Război Mondial. Proprietatea din strada Ienăchiță Văcărescu nr. 24 pare să fi fost expropriată pe la începutul anilor ’70, când clădirea principală din parcelă (o locuință masivă care avea atunci cel puțin 120 de ani vechime) a și fost demolată. Cândva în perioada următoare, nu mai târziu de primii ani ’80, s’a trasat și extensia în T a străzii Ienăchiță Văcărescu, peste fosta parcelă de la nr. 24 până la gardul proprietății Marii Adunări Naționale, unde s’a amenajat o poartă. Probabil intenția a fost pur și simplu de a asigura un acces cât mai rapid din Piața Unirii. În bună tradiție administrativă comunistă însă, intenția a fost curând zădărnicită de noi acțiuni din partea acelorași autorități comuniste.

La mijlocul anilor ’80, în contextul marii sistematizări a Bucureștiului și construirii Centrului Civic, dorindu’se crearea unui scuar la intersecția străzii Bibescu Vodă cu Aleea Marii Adunări Naționale, segmentul străzii Ienăchiță Văcărescu dinspre Bibescu Vodă a fost demolat. S’a făcut astfel loc pentru un mare bloc construit în stilul specific perioadei, armonizat cu celelalte clădiri care mărginesc Piața Unirii. Ca urmare, vechea stradă Poetului este de trei decenii și jumătate văduvită de debușeul său istoric și firesc în strada Bibescu Vodă, dincolo de colțul cu Profesorilor devenind practic o fundătură. Doar accesul pietonal este încă posibil, prin ocolirea anevoioasă a fațadei din spate a blocului.

Primii metri ai străzii, începând din Bibescu Vodă, au rămas însă neconstruiți și sunt astăzi folosiți drept parcare a blocului. Când privim deci aceste autoturisme parcate de o parte și de alta la umbra blocului impersonal, trebuie să știm că privim vechiul început al străzii Ienăchiță Văcărescu, o răspântie centrală ce probabil străbătuse mai mult de trei secole, datând din epoca domnitorilor Matei Basarab, Constantin Șerban sau Constantin Brâncoveanu.

Am vrut prin această trecere în revistă să punem în evidență istoria neobișnuit de zbuciumată a acestei ulițe bucureștene. Trecând mai departe în periplul nostru prin vechile mahalale Flămânda și Sfânta Ecaterina, acest mic ghid de orientare și studiu de caz este necesar trecătorului nefamiliarizat cu zona, pentru a putea distila unele din altele diversele straturi istorice care se succed în peisajul cartierului.