Casa Bălăceanu

Una dintre cele mai vechi case din București și în același timp una dintre cele mai importante reședințe boierești din orașul nostru își duce existența în deplină anonimitate pe Calea Șerban Vodă, vizavi de biserica Sfântul Spiridon Nou, ocolită de ochii celor mai mulți trecători și ignorată chiar și în cercurile specialiștilor. Este vorba despre casa Bălăceanu, aflată la nr. 22-24, și de fapt anonimă este doar identitatea ei istorică, fiind destul de cunoscută prezentului drept Clădirea Nicolae Iorga a Academiei de Studii Economice. Se pare că aici ar fi sediul Facultății de Administrație și Management Public. Dat fiind că nu există date despre istoricul clădirii pe site-ul instituției și nici nu este clasată ca monument istoric (?!), mă îndoiesc că ar exista cineva în respectiva facultate care să cunoască ceva despre casa Bălăceanu, deși în mod ironic instituția oferă inclusiv un curs de introducere în urbanism.

Pentru a descoperi trecutul acestei reședințe nobiliare, mergem direct la planul Borroczyn din 1846, a cărui comparare cu oricare plan cadastral ulterior demonstrează foarte clar că această casă ființa deja în vremea domniei lui Gheorghe Vodă Bibescu. Planul Borroczyn o atribuie lui Constantin Bălăceanu (1793-1860), mare spătar, mare logofăt, logofăt al Dreptății la 1856. După cum vom vedea mai târziu, acesta a fost tatăl celebrului diplomat și om politic Ioan (Iancu) Bălăceanu (1828-1914), care a moștenit casa. Mai puțin clar este cât de veche este casa de fapt. Constantin Bălăceanu-Stolnici (n. 1923), ultimul vlăstar al familiei și în același timp singurul autor cunoscut mie care s’a aplecat un pic asupra istoricului acestei reședințe, atribuie construcția ei stră-străbunicului său, adică marelui ban Constantin Bălăceanu (1764-1831).¹ Nu citează însă o sursă în acest sens, este deci de bănuit că avem de’a face aici cu o tradiție de familie, poate îmbogățită cu o doză de speculație proprie. Din punct de vedere arhitectural, volumetria generoasă a clădirii, ce poate fi descrisă ca un paralelipiped, sugerează (cel puțin în contextul istoric dat) influența arhitecturii clasice europene, ceea ce ar plasa’o printre marile case în stil neoclasic timpuriu din perioada regulamentară sau cel mai devreme sfârșitul epocii fanariote (pentru un alt exemplu bucureștean încă în ființă, vezi casa Scarlat Kretzulescu). Din contră, conacele fanariote tipice au de obicei o volumetrie mai robustă, cubică, care se evidențiază destul de ușor pe planurile de situație. Am inclus o discuție mai amplă asupra acestor tipologii arhitecturale în articolul despre casa Hagi Matei. Dar cred totuși că lucrurile sunt un pic mai complicate și că au existat două faze distincte de construcție.

Este cunoscut un document din 1842, la care trimite și Bălăceanu-Stolnici, în care se menționează ”prefacerea casilor dumnealui marelui logofăt Costandin Bălăceanu”.² O asemenea mențiune trezește imediat suspiciunea că avem de’a face cu o reconstrucție majoră și extindere, deși dl. Bălăceanu-Stolnici preferă să vorbească de ”înfrumusețare”³ O privire mai atentă asupra planurilor transformă însă suspiciunea practic în certitudine. Documentul este un zapis dat de egumenul mânăstirii Sfânta Ecaterina ”la mâna” lui Constantin Bălăceanu, prin care îi transferă o mică bucată de teren, ”o limbă de loc”, cu ocazia prefacerii caselor sale, întrucât mânăstirii nu îi era de nici un folos, dar Bălăceanu în schimb avea nevoie de ea ”ca să’și îndrepteze linia”. Documentul e asezonat copios cu politețuri de salon la adresa boierului mare binefăcător al mânăstirii vecine, trecându’se inclusiv prin ficțiunea foarte aristocratică și ușor ridicolă prin care egumenul pretinde că cedează limba de pământ cu titlu gratuit, întrucât ar fi chipurile ”netrebuincios”, dar acceptă totuși pentru ea donația benevolă a boierului de zece lei pe an (căreia nu i se dă numele de ”chirie”).⁴ Egumenul detaliază amplasamentul: ”în fundul curții prăvăliilor mânăstirii și alături cu casele dumnealui”, ”adecă din colțul odăilor dumnealui, de jos, drept până în ulucile caselor răposatului pitarului Mihai”. Prăvăliile mânăstirii știm că se aflau pe Podul Beilicului vizavi de mânăstirea Sfântul Spiridon Nou și le’am identificat în articolul precedent cu parcela de la nr. 26. Rezultă destul de clar că limba de pământ era suprafața de teren astăzi aferentă parcelei de la nr. 22-24 și situată în spatele celei de la nr. 26. Casa se întinde un pic și pe această suprafață de teren, ceea ce dovedește că cel puțin aripa din stânga datează din 1842. Înțelegem astfel și de ce casa nu are intrarea pe centru, și anume fiindcă este pe centrul fazei de construcție inițiale, cu dezvoltare pe lungime egală de’o parte și de alta (ceea ce corespunde celor trei ferestre din dreapta și primelor trei din cele nouă ferestre din stânga, cel puțin după împărțirea actuală). Faza a doua de construcție a presupus o extensie majoră, pentru care terenul existent nu era suficient. De aceea a trebuit marele logofăt Bălăceanu la 1842 să obțină o limbă de pământ în plus de la mânăstirea Sfânta Ecaterina. Imaginându’ne astfel casa fără aripa aferentă ultimelor șase ferestre din stânga, obținem un cub perfect, sau în plan un pătrat, ceea ce ne sugerează cu siguranță, după cum explicam mai sus, un conac fanariot clasic. Ca să fie și mai evident, casa păstrează chiar și un sacnasiu sau ”scos” pe latura din spate, specific arhitecturii fanariote.⁵ De fapt este impropriu spus că l’ar păstra, fiindcă el a fost transformat și prelungit în perioada postbelică, stricându’i’se forma specifică.⁶ De aceea, dat fiind și faptul că o reconstrucție ar fi fost neobișnuită fără trecerea măcar câtorva decenii de la construcția inițială, cred că o datare în jur de 1800 ar fi cea mai probabilă. Mă bazez aici și pe informația transmisă de dl. Bălăceanu-Stolnici și menționată mai sus, potrivit căreia casa ar fi fost înălțată de Constantin Bălăceanu-tatăl, care la 1800 avea vârsta de 36 de ani. O datare ceva mai timpurie nu este însă nici ea imposibilă.

Cu siguranță, ”prefacerea caselor” a presupus nu doar o extindere ci și aspectul ”înfrumusețării” menționat de dl. Bălăceanu-Stolnici. Cea mai veche imagine cunoscută a reședinței este o fotografie de Franz Duschek datată în 1874, mai precis o vedută a Dealului Mitropoliei realizată de pe Dealul Radu Vodă. A fost publicată de istoricul Radu Oltean, căruia îi revine meritul de a fi identificat corect casa Bălăceanu și de a fi făcut observația că aceasta există și astăzi.⁷ Se remarcă aspectul neoclasic al clădirii, în special intrarea monumentală marcată prin pilaștri, printr’o fereastră centrală mai înaltă decât celelalte și printr’un mic atic. Nu este greu de imaginat că această intrare ar fi arătat radical diferit înainte de ”prefacerea” din 1842, în care a fost probabil implicat și un arhitect profesionist. Remarcăm de asemenea aspectul perfect identic al ferestrelor, adică al celor două ferestre ale intrării de o parte și de alta a celei înalte mai sus menționate, al celor trei ferestre din dreapta intrării și al celor nouă ferestre din stânga. Printre acestea nouă, nu există nici o diferență între cele trei dinspre intrare (deci din partea veche a clădirii) și cele șase din partea stângă (deci partea nouă a clădirii), dovadă că s’a lucrat îngrijit și că transformarea a fost profundă, presupunând probabil refacerea completă a golurilor de ferestre. Totuși, un pilastru pare să marcheze limita dintre partea veche și cea nouă a clădirii. Cu toate acestea, conștient fiind că noul aspect al casei este asimetric, arhitectul a introdus un element prin care a încercat să echilibreze partea din stânga cu aripa intrării. Este vorba despre un al doilea atic, tot delimitat cu pilaștri, încastrând a doua fereastră (de la stânga la dreapta). Practic se dorește a fi un fel de replică în miniatură a intrării. Dl. Bălăceanu Stolnici vorbește despre sala de bal a casei, în care se dădeau în epocă baluri de mare succes și asupra căreia s’ar fi focalizat eforturile de reconstrucție din 1842.⁸ Dânsul se bazează pe o mărturie contemporană, mai precis memoriile diplomatului rus Nikolai Karlovici Giers (mai târziu ministru de externe al Rusiei), în care evocă viața socială ce se desfășura chiar în 1842 în casa lui Costache Bălăceanu, unde dansul era la loc de cinste. Etajul aripii noi a casei ar fi putut foarte bine consta într’o asemenea mare sală de bal.

După ce am schițat cam ce se poate schița despre vechimea clădirii, trebuie să adresăm acum și problema vechimii boierilor Bălăceni în acest loc. După cum am văzut, dl. Bălăceanu-Stolnici sugerează că stră-străbunicul său, marele ban Constantin Bălăceanu, ar fi construit casa în jur de 1800, dar nu se aventurează în speculații referitoare la o prezență mai veche a familiei aici, în mahalaua Sfântul Spiridon. Eu cred însă că Bălăcenii dețineau acest teren de multă vreme și voi prezenta în cele ce urmează pe ce mă bazez. Există un grup de documente transcrise în Condica Mitropoliei pentru locuri din București de la 1806, care se leagă de un proces de hotărnicie din anii 1760.⁹ Obiectul procesului erau două terenuri (din care unul ajunge în proprietatea Mitropoliei) pe care pot spune, fără a mai intra în detalii, că le’am localizat pe vechea stradă Cuza Vodă, la colțul cu Calea Șerban Vodă și desigur vizavi de mânăstirea Sfântul Spiridon Nou; ne aflăm cu alte cuvinte pe locul imobilului Medlife de azi cu adresa str. Hans Christian Andersen nr. 1 (colț cu Șerban Vodă) și practic vizavi și de casa Bălăceanu. Unul dintre documente, anume chiar zapisul de danie al cluceresei Safta Fălcoianu către Mitropolie, datat 17 iunie 1764, poartă printre altele și semnătura lui Ioniță Bălăceanu biv vel stolnic. Nefiind vorba despre un dregător activ ci despre un fost dregător, care în mod evident nu este parte din proces, nici ca boier hotarnic, nici ca jăluitor, nici ca pârât, nici ca martor de hotărnicie, singurul motiv pentru care ar fi semnat ca martor documentar este acela că era unul din vecini, ceea ce trimite foarte clar la proprietatea din Șerban Vodă 22-24 de astăzi. Unicul copil ajuns la maturitate al lui Ioniță (d. 1801) a fost Mihai, care a fost însurat cu Sultana Pârșcoveanu, dar a murit la 1784 înaintea tatălui său. Nici rude colaterale apropiate nu au rămas care să fi putut moșteni terenul de la Ioniță, care avusese trei frați, toți decedați deja și fără descendenți la 1801. Cea mai apropiată rudă de sânge în viață la acel moment era vărul primar al lui Ioniță, numit și el tot Ioan (bunicul lui Manolache Bălăceanu de la Scăieni, ce avea să întemeieze celebrul falanster de la Scăieni). În aceste condiții, nu este deloc greu de imaginat ca terenul să fi rămas în proprietatea nurorii, Sultana n. Pârșcoveanu. Or știm că aceasta se recăsătorise curând după moartea lui Mihai cu chiar marele ban Constantin Bălăceanu, văr de’al treilea cu primul soț, fiind mama copiilor săi. Dacă bătrînul Ioniță Bălăceanu nu dorea să fie succedat de vărul său, o diată a sa e posibil să fi lăsat moștenirea în mâinile Sultanei și ale noului ei soț, mai ales că acesta era tot Bălăcean.¹⁰ Altfel ar trebui să admitem că avem de’a face cu o uriașă coincidență, ceea ce e mai puțin probabil.

În mod excepțional, la reședința Bălăcenilor există nu una, ci două clădiri de mare vechime. A doua este clădirea mai mică și de formă alungită din partea stângă, spre stradă, care astăzi are o adresă separată (Șerban Vodă 24A) și găzduiește o creșă. Și aceasta este atestată deja pe planul Borroczyn din 1846. Poziția sa pe hotarul cu nr. 26 dar în același timp cu totul nefirească, dat fiind că privită din stradă maschează parțial aripa stângă a casei mari, ne arată clar că este mai veche decât extensia din 1842. Este vorba cu siguranță de o anexă a casei mari, un acaret cum poate vor fi existat adesea la marile reședințe boierești, deși nu îmi e ușor să spun care îi era destinația precisă (grajduri ? bucătărie de vară ? corpul servitorilor ?). Oricum ar fi, supraviețuirea unei asemenea structuri până în zilele noastre este în sine remarcabilă.

Grădina Bălăceanu

Un capitol aparte și întrucâtva de sine stătător în istoria casei Bălăceanu îl reprezintă marea grădină a Bălăcenilor, care astăzi nu mai există. După cum am menționat în articolul despre casa Nicolau, proprietățile de pe Calea Șerban Vodă aflate între colțul cu strada Bibescu Vodă și cel cu strada Principatele Unite par să fi aparținut din vechime mânăstirii Sfânta Ecaterina. Când se va fi emancipat fiecare de sub tutela mânăstirii nu știm, dar este posibil ca boierii Bălăceni, ca una din primele familii ale țării ce erau, de la bun început să’și fi cumpărat terenul de la mânăstire, deci nu luat cu embatic sau chirie. Terenul, după cum îl vedem și astăzi, nu era foarte mare, deși mai mare decât cele mai multe parcele din zonă (era și mai mic înainte de donația făcută de mânăstire la 1842, vezi mai sus). El a fost mult lărgit prin cumpărarea mult mai generosului teren din spatele casei (și cu ieșire în actuala stradă Principatele Unite), pe care îl vom numi de aici încolo Grădina Bălăceanu, achiziție ce a avut loc pe la 1817 sau 1818. Motivul pentru care cunoaștem acest detaliu este acela că de ea se leagă un destul de celebru episod din timpul șederii la București a dascălului ardelean Gheorghe Lazăr.¹¹. Lazăr sosit în capitala Munteniei a avut de la început un proiect de deschidere a unei școli cu predare în limba română (cu aplicare în special în domeniul topometriei, în care se specializase), pentru care a încercat să obțină sprijinul boierilor din Divan. Unul dintre cei mai importanți, sau poate cel mai important, era chiar bătrânul Constantin Bălăceanu, întrucât conducea de la 1816 din însărcinarea lui Ioan Vodă Caragea Eforia școalelor, organism întemeiat de domn cu sarcina de a superviza și mai ales a reforma învățământul muntean. Bălăceanu însuși nu a fost imediat convins nici de seriozitatea dascălului din Avrig și nici de viabilitatea proiectului său. Pentru a’l pune la încercare, l’a chemat să măsoare terenul pe care se pregătea să’l achiziționeze și pe care i’l măsurase deja un topograf german, anume chiar Grădina Bălăceanu. Lazăr a trecut cu brio acest test, rezultatele sale s’au potrivit perfect cu cele obținute de topograful german, iar boierul Bălăceanu a devenit cel mai fervent susținător al lui Lazăr; este considerat de istorici drept principalul protector al Școlii de ingineri hotarnici cu predare în limba română, înființată de Lazăr la 1818 în vechiul local de la mânăstirea Sfântul Sava al Academiei Domnești. Nu știm din păcate de la cine a cumpărat Bălăceanu terenul. În orice caz, tind să cred că mânăstirea Sfânta Ecaterina îl deținuse până cu nu prea mult timp înainte. Motivul este acela că terenul ajungea (și ajunge) până foarte aproape, incredibil de aproape, de zidurile bisericii. Ca un așezământ sărac ce era, mânăstirea a trebuit să’și înstrăineze de’a lungul timpului aproape toate terenurile, dar îmi permit să bănuiesc că terenul ce ajungea cel mai aproape de biserică și mușca cel mai mult din curtea interioară l’a înstrăinat ultimul. Sub Constantin Bălăceanu-fiul, casa Bălăceanu a devenit un loc renumit pentru balurile sale mondene, după cum am văzut mai sus, iar grădina cu siguranță a jucat un rol important în acest sens. Tot dl. Bălăceanu-Stolnici citează un alt izvor contemporan care sugerează tocmai acest lucru, fiind vorba despre o petrecere la Bălăceanu la care consulul austriac, sub influența alcoolului, a căzut într’un havuz artificial din grădină, ceea ce ne arată că aceasta era întrucâtva amenajată.¹² Am văzut că după moartea marelui ban Constantin Bălăceanu la 1831, proprietatea a revenit celui de’al doilea fiu al său, numit tot Constantin Bălăceanu. Nu voi intra în detalii biografice despre cei doi, dar e important de reținut că au fost amândoi figuri politice de primă mână ale vremii lor, chiar dacă de nuanțe diferite.¹³ Constantin-tatăl este considerat unul dintre acei mari boieri patrioți care s’au remarcat în perioada fanariotă târzie, apoi în epoca Zaverei de la 1821 și a administrației ruse a lui Kiseleff (alături de un Dinicu Golescu, Grigore Ghica, Grigore Brâncoveanu și alții). Constantin-fiul a fost în schimb unul dintre corifeii elitei conservatoare care a condus frâiele Munteniei în anii 1830, 1840 și 1850, fiind și un înverșunat rusofil.

Poate cel mai important reprezentant al familiei în secolul al XIX-lea a fost însă fiul celui de’al doilea Constantin, anume diplomatul și omul politic Ioan sau Iancu Bălăceanu (1828-1914). După cum menționează el însuși în memoriile sale, el era născut în casa din Calea Șerban Vodă și chiar povestește o întâmplare neobișnuită din copilăria sa, pe la vârsta de 7 ani, când propriul său preceptor francez, cu mințile zdruncinate, a încercat să’l omoare, însă el s’a salvat sărind pe fereastră. Singurul alt detaliu pe care îl dă despre casă este acela că acoperișul a fost smuls de vânt de o furtună chiar în ziua când venirii sale pe lume, dar și a intrării trupelor rusești în București, 25 ianuarie 1828.¹⁴ Iancu Bălăceanu a participat la Revoluția de la 1848, în care a jucat un rol nu lipsit de importanță, fiind nevoit să se exileze după eșecul ei. După revenirea din exil nu a mai reușit sau nu a mai dorit să’și refacă rădăcinile bucureștene. Și’a petrecut deci mare parte din viața matură pe meleaguri străine, activând neobosit ca diplomat în slujba României, iar la bătrânețe s’a stabilit la Nisa, fiind și însurat cu o franțuzoaică (Angéline Bonfils).¹⁵ După moartea tatălui său la 1860, casa Bălăceanu a încetat astfel să mai funcționeze ca reședință privată aristocratică și a intrat în regim de închiriere. Se pare că a fost, la 1862, primul sediu bucureștean al Înaltei Curți de Casație și Justiție a Principatelor Unite.¹⁶ Ulterior, Iancu Bălăceanu a închiriat’o Mitropoliei în jur de 1868 pentru a găzdui Seminarul Mitropoliei (cunoscut mai târziu drept Seminarul Central, pentru a’l deosebi de Seminarul Nifon). Tot în această perioadă, el a ipotecat imobilul lui George D. Vernescu (cunoscut nou îmbogățit al vremii, mai târziu și om politic) și renumitului bancher evreu spaniol Hillel Manoach (reprezentat tot de Vernescu). Bălăceanu nu a putut restitui banii și a pierdut casa în 1873, însă a răscumpărat’o de la cei doi un an mai târziu. La răscumpărare a folosit însă un artificiu juridic, mai precis soția sa a efectuat operațiunea, deși proprietarul real era el. Nu e clar de ce a recurs la acest subterfugiu, cert este că începând cu 1874 proprietarul casei în actele oficiale a fost Angéline Bălăceanu.¹⁷ Probabil în această perioadă de dificultăți financiare de la începutul anilor 1870 a avut loc și vânzarea Grădinii Bălăceanu, către nimeni altul decât negustorul chiristigiu Dumitru Nicolau (știm cu siguranță că la 1867 grădina era încă a lui Bălăceanu, însă la 1885 era deja a lui Nicolau). Totuși, trei parcele au fost desprinse din grădină și au ajuns în această perioadă pe alte mâini, fiind probabil vândute separat de Bălăceanu însuși: Principatele Unite 6, 8 și 10.¹⁸

Seminarul Central a funcționat în casa Bălăceanu vreme de peste trei decenii, până la 1901, când a reușit să’și construiască un local propriu în Dealul Filaret (actualul local al Academiei Tehnice Militare din Bulevardul George Coșbuc). Bălăceanu a închiriat casa apoi doamnelor Paulina colonel Haralambie și Ana Dimitrie Demetrescu, care și’au instalat în clădire nou înființata lor școală particulară de fete, numită Institutul Despina Doamna.¹⁹ Dintre cele două doamne, Paulina Haralambie pare să fi fost mai implicată, fiind și directoarea școlii; se pare că a și locuit în casă, împreună cu soțul său, colonelul Dumitru Haralambie.²⁰ Ana Demetrescu funcționa ca profesoară de limba română în școală. Imediat după intrarea României în Primul Război Mondial, la 15 august 1916, casa a fost rechiziționată și transformată în spital militar. Avea să fie curând și atinsă de bombe în timpul bombardamentelor germane asupra Bucureștiului din toamna lui 1916. Odată cu ocupația germană devine cazarmă pentru anumite unități militare inamice. Chiar și după sfârșitul ocupației germane a servit la încartiruirea unui regiment cehoslovac în perioada 1918-1919. În aceste condiții și dată fiind și starea de deteriorare a imobilului, doamnele Haralambie și Demetrescu au cerut în 1919 Tribunalului Județean Ilfov rezilierea contractului de închiriere și exonerarea de orice datorii față de proprietar pentru perioada 1916-1919, ceea ce instanța a și hotărât.²¹ Bătrânul boier Bălăceanu probabil se ambiționase să nu vândă casa în care se născuse și copilărise, dar după moartea sa la 1914 și după răvășirea produsă de război, urmașii săi nu au mai avut același interes. Ca atare, în 1920, bătrâna reședință boierească este vândută de văduva Angéline Bălăceanu (prin mandatarul ei permanent la București, ginerele său, ing. Robert Effingham Grant)²² Societății pentru Ocrotirea Orfanilor de Război, o instituție particulară de binefacere fondată imediat după sfârșitul războiului. Totuși, doamna Bălăceanu a inclus în contractul de vânzare-cumpărare o clauză care prevedea ca pe fațada clădirii să fie fixată o placă prin care să se reamintească publicului că acolo fusese timp de peste un veac reședința boierilor Bălăceni. De asemenea, tot prin clauză contractuală, Societatea recunoștea oficial că imobilul se vindea sub prețul pieței, diferența reprezentând’o contribuția familiei Bălăceanu la nobila operă de binefacere a Societății.²³

Societatea pentru Ocrotirea Orfanilor de Război a deținut casa Bălăceanu cel puțin până la al Doilea Război Mondial, probabil până la instaurarea regimului comunist și naționalizare. În această perioadă, casa a găzduit mai întâi o școală de menaj (la începutul anilor ’20) și ulterior un orfelinat (”Orfelinatul Grigore Alexandrescu”), ce au funcționat desigur sub egida Societății. Tot Societatea a fost cea care a inițiat o refacere a casei, una din păcate foarte insensibilă istoric și artistic și căreia îi datorăm astfel în cea mai mare parte pierderea elementelor decorative datând de la precedenta refacere, cea din 1842. Fotograful-istoric Alfons Gh. Ebner a fotografiat casa în jur de 1930, surprinzând’o după câte se pare chiar în toiul prefacerilor. Măsura agresiunii este dată de un al doilea clișeu al său, care ne înfățișează vechea stemă a Bălăcenilor smulsă de pe fațadă și sprijinită de zidul clădirii, lângă intrare. Cel mai probabil nu a fost repusă la locul ei inițial după sfârșitul renovării (nici nu mai era fizic posibil, fiindcă aticul fusese suprimat și etajul înălțat) și s’a pierdut. În aceste fotografii nu se vede nici o urmă de placă memorială, cum prevăzuse doamna Bălăceanu în contract. Printre alte prefaceri, ferestrele de deasupra intrării au primit forma lor actuală, rotunjită, diferită de a celorlalte ferestre. Prin anii ’30 au fost construite două noi corpuri mai mici în curte, chiar în fața casei vechi, ceea ce a compromis masiv perspectiva asupra acestei clădiri istorice; din fericire, aceste două corpuri au fost mai târziu demolate, probabil în anii ’50. Încă din secolul al XIX-lea exista o a doua clădire-anexă în spatele casei, pe colțul de nord-vest al proprietății. În această perioadă i s’au adăugat noi corpuri de legătură de’a lungul laturii de nord a proprietății, până spre stradă.

În perioada comunistă, casa a fost sediu de instituții. O găsim în 1950 ca unul din sediile Institutului Central de Statistică (serviciul administrativ). În 1965 era deja sediu secundar al Institutului de Științe Economice V.I. Lenin (actuala ASE), mai precis se pare că era folosită de Facultatea de Finanțe și Credit, inclusiv pentru secretariat. Însă tot în acest an era aici și un sediu al ICRAL-ului. Probabil una din cele două instituții folosea casa mare și cealaltă era instalată într’unul din corpurile-anexe; se pare că tot în clădirile din fundul curții erau de altfel și chiriași persoane fizice. Vechea clădire-anexă din stânga, despre care am explicat că este construită înainte de 1842, era sediul Cooperativei Chimica, ce deținea o serie de secții și ateliere prin tot Bucureștiul, în care se fabricau diverse produse chimice (săpun, lumânări, cremă de ghete, ștampile, vată termogenă etc.). Pe la începutul anilor ’80, casa Bălăceanu găzduia Școala postliceală de secretariat și stenografie, iar după 1989 Consiliul Național al Elevilor. Probabil cândva în perioada comunistă a trecut și printr’o a treia renovare, care a îndepărtat ce mai rămăsese din decorația exterioară neoclasică, anonimizând’o și mai mult și dându’i aspectul de astăzi. Este posibil ca în toată această perioadă să fi continuat să funcționeze aici și ASE-ul, în orice caz la un moment dat după Revoluție această instituție universitară a rămas singurul stăpân al imobilului, ceea ce este și astăzi. Cu toate acestea, corpul-anexă de pe colțul de nord-vest și cele de pe latura nordică a parcelei au cunoscut o soartă diferită. Ele au intrat în circuit particular după Revoluție, nu știu dacă ASE-ul a fost cel care le’a vândut sau încă ICRAL-ul. Cert este că au fost demolate (sau poate doar supraetajate), în locul lor ridicându’se un hotel modest format și el dintr’o înlănțuire de corpuri de clădire nu foarte înalte, dar lipsite de orice gust arhitectonic. Această aglomerare de clădiri în imediata intimitate a casei Bălăceanu afectează grav prestanța acestei clădiri, care în mod normal ar fi recunoscută drept una din cele mai vechi și importante construcții civile din București. Sperăm că într’o zi va veni și această recunoaștere.