Jupân Dumitrache și imperiul său imobiliar (I)

Pentru istoria zonei de la intersecția Căii Șerban Vodă cu strada Principatele Unite există un nume-cheie despre care voi vorbi în acest articol: Dumitru Nicolau. Voi prezenta mai întâi cele câteva date biografice care au putut fi reconstituite, apoi rolul său concret în dezvoltarea zonei, pentru a discuta în final legătura sa cu legenda literară a lui jupân Dumitrache.

Dumitru Nicolau era născut la 1825 și a activat ca negustor chiristigiu (apare uneori în documente și sub numele de Dumitru Chiristigiu), având poate activități și în alte ramuri ale comerțului. La maturitate era un personaj de vază al cartierului din zona Șerban Vodă-Dealul Mitropoliei, după cum atestă unul din fiii cartierului, C. Cosco (pseudonimul lui Constantin Constantinescu), în cartea sa de amintiri Când era bunica fată: ”Nu mai trec acum cei doui armăsari vineți, tot ai lui domn’ Dumitrache, pe cari pe înserate îi plimba de căpăstru vizitiul pe strada noastră, după ce purtaseră în caleașcă la ”Șosea” perechea, pe coana Vița și pe dumnealui”.¹ Nicolau făcea și politică, anume de culoare liberală, ca de altfel mulți din comercianții și afaceriștii de talie medie ai Bucureștiului sfârșitului de secol XIX. A reușit astfel să fie ales membru în Consiliul Municipal (mai precis ”Consiliul Comunei București”) pe listele Partidului Național Liberal, fiind consilier municipal între 1883 și 1888. În mod caracteristic, cu puțin timp înainte de a fi ales, Consiliul decisese să’i intenteze proces pentru gestiunea foarte frauduloasă a unui legat testamentar (un oarecare Tase Pestreanu își lăsase toată averea la 1853 săracilor din București, sub administrarea lui Nicolau).² De bună seamă, alegerea în Consiliu îl va fi scutit de neplăceri legate de acest proces.

Cel mai important impact asupra vieții citadine l’a avut însă prin acumularea sa imobiliară. Nu cunoaștem originea lui Nicolau, dar cel mai probabil era bucureștean de baștină, posibil născut chiar în aceeași mahala Sf. Spiridon în care îl regăsim și mai târziu (și care cuprindea doar o serie de proprietăți de pe Șerban Vodă și ulița Broșteni, devenită mai târziu strada Cuza Vodă). Cea mai timpurie atestare pe care am găsit’o despre el este într’o condică de embaticuri a Mitropoliei, în care este menționat pentru anii 1848-1852 în mai sus numita mahala.³. Cea mai veche proprietate atestată pe numele său este cea de la colțul Căii Șerban Vodă cu strada Principatele Unite (astăzi Șerban Vodă 30-32), la 1864.⁴. Mai târziu el își va avea aici depozitul de cherestea, deci locul unde făcea comerț. E posibil să fi fost moștenirea sa părintească, cu casa în care crescuse, și să o fi transformat în loc de comerț odată cu mutarea în altă locuință. Proprietatea aparținuse la 1846 unui oarecare Nicolae Dâmboviceanu, conform planului Borroczyn, care ar fi putut fi tatăl lui Nicolau (numele de familie ”Nicolau” trimițând astfel la acest tată). Clădirea mică din colț, construită după 1867 dar înainte de 1885, a supraviețuit până astăzi.

Casa în care s’a mutat Nicolau există și astăzi cu adresa Calea Șerban Vodă nr. 26, chiar vizavi de biserica Sfântul Spiridon-Nou, și pare să fi fost construită chiar în anii 1860. Stilul său originar, propriu mijlocului de secol XIX, a fost din păcate alterat în anii 2000 printr’o renovare brutală.

Această parcelă fusese mai înainte proprietate a mânăstirii Sfânta Ecaterina. Trebuie să remarcăm în primul rând că întreaga mahala Sfânta Ecaterina a aparținut la început mânăstirii, a fost moșia ei de vatră, transformată în mahala a orașului în secolele XVII-XVIII prin deschiderea celor două ulițe (actualele străzi Ienăchiță Văcărescu și Profesorilor) și desprinderea de loturi date cu embatic (vezi și articolul despe strada Ienăchiță Văcărescu). Cel mai probabil, limita acestei moșii de vatră a mânăstirii era dată spre sud de strada Principatele Unite și spre est de Calea Șerban Vodă. Ce este important de subliniat cu privire la parcela din Șerban Vodă 26 este nu că a fost pur și simplu un loc pe moșia mânăstirii, ci un loc folosit în mod direct de aceasta, deci nedat cu embatic. Știm aceasta din mai multe catagrafii ale mânăstirii care au fost întocmite în prima jumătate a secolului al XIX-lea și s’au păstrat. De exemplu, la 1823 se consemnează: ”patru prăvălii împotriva Sfântului Spiridon Nou întru o învălitoare cu curtea lor, înprejmuită cu ulucă cu odăi în dos”.⁵. Aceeași informație o găsim la 1845, în mod evident e aceeași clădire: ”4 odăi împotriva Sf. Spiridon Nou cu curte i cu odăi în dos și cu împrejmuirea cu uluce”. ⁶ La fel și la 1847, cu câteva informații suplimentare: ”4 odăi împotriva Sf. Spiridon Nou cu curte i cu doă odăi în dos, împrejmuirea lor cu uluce, cu trebuință de meremet, și în care acum șade diaconul ??, cântărețul și alți doi săraci, toți fără carte de pomană”.⁷ Întâmplarea fericită face ca aceste ultime două catagrafii să fie practic contemporane cu planul Borroczyn I (1844-1846), ceea ce ușurează mult localizarea clădirii. Parcelele aflate pe Podul Beilicului vizavi de mânăstirea Sfântul Spiridon Nou sunt curtea boierilor Bălăceni, parcela de pe colțul cu strada Principatele Unite identificată ca fiind a unui Nicolae Dâmboviceanu și două mai mici între primele două, fără proprietar identificat; acestea din urmă sunt bineînțeles actualele Șerban Vodă 26 și 28. Faptul că la nr. 28 se găsea doar un corp de clădire foarte mic în fundul curții și nimic la stradă o scoate din calcul, ceea ce înseamnă că proprietatea mânăstirii Sfânta Ecaterina ”împotriva Sf. Spiridon Nou” și în care locuiau diaconul, cântărețul și doi săraci era actuala Șerban Vodă 26. De altfel chiar este poziționată fix în fața bisericii, sau pentru 1844-1846 am spune fix în fața porții mânăstirii, căci pe atunci vasta proprietate a bisericii Sfântul Spiridon Nou (biserica veche, de foarte mici dimensiuni, pe locul căreia s’a construit în anii 1850 cea pe care o vedem azi ) funcționa ca mânăstire. Astfel, planul Borroczyn ne lasă să ghicim intrarea printr’un turn clopotniță și o serie de prăvălii de’o parte și de alta; prăvăliile în incinta monahală cu intrare direct din stradă erau o practică obișnuită în epocă la mânăstirile urbane.

Dat fiind că la 1864 Dumitru Nicolau era deja domiciliat în mahalaua Sfântul Spiridon, pare sigur că locuia deja pe vechea proprietate a Sfintei Ecaterina. Cel mai probabil scenariu este că această proprietate fusese expropriată la 1863 ca bun mânăstiresc (”secularizarea averilor mânăstirești”), deși nu era în nici un caz o moșie, iar Sfânta Ecaterina avea să rămână ca biserică de mir, având deci nevoie de o minimă avere. Probabil Statul român neavând ce să facă cu proprietatea, a vândut’o la mezat iar cel mai bun preț l’a oferit Dumitru Nicolau. Așadar, biserica devenită acum parohială a rămas fără nici o proprietate, săracii din casă probabil s’au dus unde au văzut cu ochii, la schimb însă un negustor cu un pic de dare de mână a pus mâna pe o proprietate bine poziționată iar instituțiile Statului au încasat niște bani frumoși fără să depună nici un efort: începuse România modernă. Probabil în scurt timp Nicolau a demolat casa veche (avea cel puțin 40-50 de ani vechime la momentul respectiv, pe baza mărturiilor de mai sus), construind’o în locul ei pe cea care se vede și astăzi (cea veche se găsea practic doar la stradă, ocupând însă aproape întreg frontul stradal, în timp ce cea nouă ocupă jumătatea dreaptă a parcelei, cu o extensie de’a lungul fundului proprietății, lăsând însă liber spațiul unei curți din care se face accesul în casă).

O altă parcelă ce apare de timpuriu în proprietatea lui Nicolau a fost cea din strada Olimpului nr. 33 (colț cu Concordiei), atestată deja la 1868.⁸ În cariera sa de om de afaceri, Nicolau a mai achiziționat și grădina casei Bălăceanu, astăzi în strada Principatele Unite nr. 2, dar despre aceasta voi discuta pe larg într’un articol separat. Vizavi de grădină, la nr. 3, o altă parcelă a fost cumpărată și știm că aceasta a fost folosită pentru închirierea locuinței, fiindcă aici s’a născut și a copilărit scriitorul C. Cosco (1878-1954) menționat mai devreme. Se pare că tatăl lui Cosco era un fel de angajat sau om de casă al lui Nicolau, care i’a și botezat o fată. Aceasta este o achiziție din perioada târzie a carierei chiristigiului, din ultimii ani ai vieții.

În final, voi menționa prăvăliile din Șerban Vodă 38. Este vorba despre 3 sau 4 parcele foarte înguste și nu foarte adânci, după mărturia planului cadastral din 1911, ceea ce de obicei semnifică prăvălii. De remarcat că o structură asemănătoare a locului se constată și pe planul Borroczyn din 1846, deci era vorba probabil de prăvălii cu adevărat vechi. E posibil ca și ele să fi aparținut la început tot mânăstirii Sfânta Ecaterina. Catagrafia din 1823 mai sus citată menționează ”trei prăvălii întru o învălitoare cu odăi în dos în podu Beilicului din care una este simigerie, dar învălitoarea cam stricată”; la fel și cea din 1845: ”3 prăvălii ipac într’o învălitoare cu odăi în dos pă Podu Beilicului”. Catagrafia din 1847 în schimb nu le mai menționează, ceea ce înseamnă că mânăstirea le’a vândut între 1845 și 1847. În principiu aceste 3 prăvălii ar fi putut fi oriunde pe Podul Beilicului, dar cel mai probabil erau totuși undeva aproape de mânăstire, iar cel mai bun candidat sunt prăvăliile cumpărate mai târziu de Nicolau. Nu cunoaștem momentul exact când a avut loc această achiziție.

Înainte de a încheia, trebuie să discut detaliul prin care numele acestui negustor chiristigiu a devenit cunoscut publicului larg: identificarea lui cu jupân Dumitrache. Informația potrivit căreia emblematicul personaj din Noaptea furtunoasă a lui Caragiale, apărătorul obsesiv al ”onoarei de familist”, ar fi fost inspirat direct de comerciantul din Calea Șerban Vodă, circulă larg în diverse medii. Când și de unde anume a pornit ea nu știu, dar e posibil ca istoricul Nicolae Vătămanu să o fi adus întâia dată în spațiul public, prin intermediul unui articol al său publicat în 1973.⁹ În acest articol se observă destul de clar grija documentaristică a cercetătorului, dar și spontaneitatea literatului: în final Vătămanu nu oferă nici o dovadă în sprijinul tezei, dar construiește un tablou bine informat și seducător. Îl consider totuși mărturia unei legende literare (de care e plină de altfel istoria literară românească) și nu consemnarea unui adevăr istoric. Voi explica mai departe și de ce.

Teoria lui Vătămanu se bazează pe două argumente, ce’i drept destul de puternice: (1) numele de botez (și personajul istoric și cel literar se numesc Dumitru, cunoscuți ca Dumitrache); (2) profesia (ambii sunt negustori chiristigii). La prima vedere ar fi de ajuns pentru a da crezare identificării, dar din păcate asemănările se opresc aici și nu sunt suficiente. Localizarea geografică este mult diferită. Vătămanu poate teoretiza că odată inspirat din negustorul din Șerban Vodă, jupân Dumitrache a fost cumva ”expediat” în Dealul Spirii pentru a i se mai camufla astfel întrucâtva identitatea. Dar problema este că schimbarea de localizare, dintr’o zonă am putea spune aproape centrală într’una aproape de periferie (mai exact în zona cazărmilor Alexandria și Cuza din Dealul Spirii, după cum reiese clar din textul piesei) presupune automat și o schimbare de stare socială. Dumitru Nicolau a început ca negustor chiristigiu, provenind probabil dintr’o familie comercială, dar a ajuns mult mai departe în plan economic, cred că în special prin acumularea de proprietăți (vezi mai sus), pe care desigur le închiria; făcea deci parte fără îndoială din ceea ce am numi burghezia mijlocie (dacă nu chiar mare). Jupân Dumitrache este în mod evident un mic burghez, cineva pentru care negustoria este (după cum el însuși dă de înțeles de mai multe ori, spre deliciul comic al publicului) o cucerire personală greu de subestimat; era probabil prima generație din familia lui care depășise munca manuală.

Este evident că în jupân Dumitrache avem de’a face cu un parvenit, dar tradiția de interpretare (pornită pare-se de Dobrogeanu-Gherea) care vede în el un reprezentant al unei noi elitei sociale a țării, exploatatoare economic și controlatoare politic este cu totul exagerată. O noapte furtunoasă este o comedie de moravuri care își ia drept țintă un spațiu socio-geografic foarte limpede definit: mahalaua bucureșteană. Mare parte din comicul piesei provine din complexul de superioritate al lui jupân Dumitrache față de cei mai mulți reprezentanți ai microcosmosului în care trăiește. El nu este decât un stâlp al mahalalei, un cetățean de vază al societății din Dealul Spirii. Scos din lumea aceea (de exemplu când merge la ”Iunion”), el nu mai este în lumea largă decât un anonim insignifiant, doar că tocmai de aceea el nu prea se raportează la lumea largă (și de aceea evită natural să meargă la ”Iunion”, adică să iasă fizic din microcosmosul pe care îl domină). A’i lua de bune și fără context pretențiile de superioritate înseamnă a înțelege greșit chiar tâlcul major al piesei. Aceasta devine și mai evident odată ce examinăm raportarea personajului la politică. Dialogul lui cu Nae Ipingescu pe marginea lecturii chinuite a Vocii patriotului naționale denotă nu doar incultura vecină cu analfabetismul a celor doi, ci și prăpastia care îi desparte de lumea Puterii. O sursă importantă de comic este în piesă și respectul lor profund, aproape ca al unor țărani umili, față de Rică Venturiano (prin prisma scriiturii politice a acestuia, în realitate mediocră). Prin contrast cu jupân Dumitrache, care își petrece serile la șuetă cu polițistul din mahala, dezbătând o politică din care nu înțelege nimic, Dumitru Nicolau face o plimbare zilnică la Șosea cu caleașca trasă de doi cai și este implicat activ în politică, devenind consilier municipal la 4 ani de la premiera Nopții furtunoase.

Vătămanu mai aduce în discuție și diverse aspecte secundare, pentru care depindea de informațiile transmise lui pe cale orală de bunul său prieten C. Cosco, cu care a fost coleg de redacție la Universul.¹⁰ De exemplu, ar fi existat o asemănare și între numele femeilor din cele două familii: dacă soției lui jupîn Dumitrache i se zicea Veta, iar surorii acesteia Zița, Nicolau era însurat cu o Paraschiva zisă Vița, sora unei Victorița zisă Rița. Pentru unele detalii anecdotice nu se poate oferi nici un fel de probă: tejghetarul Chiriac ar fi fost inspirat dintr’un oarecare negustor chiristigiu prosper de mai târziu, fost angajat al lui Nicolau, pe nume Gheorghe Berevoianu. Cel mai elocvent este ce spune Vătămanu despre Cosco însuși și unele rude mai îndepărtate ale lui Nicolau cu care reușise să stea de vorbă. El numește atitudinea lor ”reticență”, explicând că și Cosco și rudele se fereau să dea prea multe detalii despre legătura cu Noaptea furtunoasă, păstrând încă după ani și ani un respect deosebit amintirii lui Nicolau, care impunea discreție. Eu cred mai curând că ceea ce numea Vătămanu reticență era de fapt ignoranță: acești oameni știau destule despre Nicolau, dar nu auziseră din sursă directă nimic despre identitatea lui cu jupân Dumitrache și nu știau ce să spună.

Contrastul dintre personajul istoric și cel literar este, cred eu, evident. E posibil ca numele și ocupația lui Dumitru Nicolau să fi trecut pe la urechile lui Caragiale, care să se fi folosit de ele, fără a le da neapărat vreo semnificație mai profundă. Sau poate semnificația lui jupân Dumitrache să fie aceea a unui stagiu anterior genealogic, deci un soi de tată ficțional (și teleportat în prezentul de la 1879) al lui Nicolau. Oricum ar fi, de identitate nu poate fi vorba și nu cred că se aștepta nimeni ca publicul să recunoască în personaj vreun concitadin anume din realitate.

Într’un articol viitor voi discuta pe larg soarta pe care a avut’o imperiul imobiliar al lui Dumitru Nicolau după moartea acestuia.