Trei case surori din anii 1880

Voi discuta astăzi despre 3 case de pe segmentul de început al străzii Principatele Unite pe care le consider “surori” din punct de vedere arhitectural și constructiv. Două dintre ele nu mai există însă astăzi, spre deosebire de a treia. Să începem cu acestea două.

La 1883 se construiesc în oglindă casa de la nr. 8 de astăzi și cea de la nr. 10 de astăzi. Planurile lor (vezi aici și aici) sunt semnate de același arhitect, Chiriță Thomescu de la Societatea Constructorilor Români, și ni le înfățișează ca două locuințe de dimensiuni medii foarte similare, construite în stilul eclectic specific epocii.

Proprietarul care construiește la nr. 8 este părintele Ștefan Călinescu (1844-1921), personaj important din elita preoțească de la sfârșitul secolului al XIX-lea și autor prolific. Profesor de elină și de istoria Bisericii timp de mai multe decenii la ambele seminarii (Seminarul Central și Seminarul Nifon), profesor de religie la Gimnaziul Mihai Viteazul și mai apoi la diverse școli particulare, membru în Consistoriul Mitropoliei, preot de mir la biserica Sfânta Ecaterina, Călinescu a publicat numeroase lucrări, în primul rând manuale de religie și alte materiale pentru învățământul religios, dar și lucrări de lingvistică, având se pare un interes deosebit pentru problema ortografiei. Deși astăzi un nume îndeobște necunoscut, el a fost un reprezentant tipic al elitei clericale românești a timpului, cu întreg angrenajul său instituțional. De altfel zona din jurul Mitropoliei pare să fi avut în mod firesc o mare concentrație de preoți.

Călinescu a avut patru fii, dintre care nici unul nu a îmbrățișat cariera tatălui, devenind toți avocați: Eugen, Nicolae, Titu și Aureliu. Date mai multe am găsit doar despre Eugen. Acesta, deși avocat de formație, pare să nu fi avut prea mult succes în domeniu, fiindcă este atestat în diverse posturi modeste de funcționar: funcționar la Starea Civilă, la Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice, ba chiar și inspector de poliție. El locuia încă în Principatele Unite 8 în 1922, pentru că în acest an toți patru frații se asociau pentru a întemeia societatea petrolieră Ochiuri. Am găsit și mențiuni mai târzii referitor la activitatea lui Aureliu (doctor în drept la Paris, cf. Bezviconi, Necropola Capitalei, p. 80) în domeniul petrolier. Ultima atestare cunoscută de mine a familiei Călinescu la adresa aceasta este din 1930. Vezi Monitorul Oficial 19.06.1929, 25.06.1930, 31.10.1939. Cândva după această dată, proprietatea a fost înstrăinată, la momentul naționalizării sale în 1950 aparținând unui oarecare Ilie Miron. Casa însăși știm că exista încă în 1965, dar nu am putut afla date despre când anume a fost demolată. Am putut stabili că o primă cerere de retrocedare a fost respinsă ca nefondată în 2005, o a doua cerere fiind depusă în 2016 pe numele Maria Miron, Teodor Miron și Steliana Topciu (Miron), deci probabil urmașii proprietarului din 1950. Nu știu dacă cererea a fost deja soluționată, probabil că nu. În aceste condiții, rămâne un mister cine, când și de ce a luat decizia desființării clădirii, care nu mai există cel puțin din 2008. În afară de schița din autorizația de construcție, nici nu cunosc vreo altă imagine a acestei case.

Geamăna casei Călinescu a fost construită în același an 1883 la nr. 10 de către profesorul Constantin Alexandrescu. Acesta era și el, ca și Călinescu, un personaj legat de mediul didactic înalt din București și, ținând cont de paralelismul celor două case construite în oglindă, se prea poate ca cei doi să fi fost rude (de exemplu cumnați). Alexandrescu a fost profesor de istorie la Liceul Matei Basarab în anii 1880 și la Gimnaziul Șincai în anii 1890, menționat ca atare până la 1902. El a achiziționat, probabil pe la 1900, și lotul de la nr. 15-17 de astăzi. După cum am menționat într’un articol mai vechi, la 1891 a avut loc străpungerea prelungirii străzii Poetului (azi Ienăchiță Văcărescu) între strada Principatele Unite și Piața Concordiei și, în acest context, jumătatea din fund a parcelei de la nr. 11 de atunci (astăzi oarecum echivalent cu nr. 17) a fost sacrificată. Proprietarul, avocatul Mihail Andricu, al cărui fiu era director în Primărie, a cerut și obținut exproprierea întregii parcele, ceea ce a adus probabil un oarecare beneficiu familiei. O bună parte din parcela expropriată nu a avut însă nevoie să fie sacrificată, iar această rămășiță Primăria a vândut’o în toamna lui 1892 lui Grigore Luis, proprietarul Tipografiei Moderne, care însă nu a putut să plătească contravaloarea. Primăria a revândut’o astfel în vara lui 1893 preotului Petre Oprea Mirodot; vezi Monitorul Comunal 28.02.1893 și 20.06.1893. Pentru câțiva ani, sursele de care dispun nu mai dau informații ce s’a întâmplat cu această parcelă, decât că s’a construit casa care există și astăzi la nr. 17, dar după 1900 ea apare unită cu lotul vecin de la nr. 15 de astăzi, pe care se află casa Gâmbireanu, iar proprietar unic este Constantin Alexandrescu. Acesta a murit însă înainte de 1906, când urmașii săi încercau să iasă din indiviziune (demers încă nefinalizat la 1911); se pare că văduva era Maria C. Alexandrescu, iar copiii erau Nestor, Victoria, Elena, Eugenia, Virgil, Alexandru, Petre și Valeriu C. Alexandrescu, deci nu mai puțin de opt copii; vezi Monitorul Oficial 30.09.1906 și 26.02.1910. La 1904 știm că funcționa aici o grădiniță de copii ținută de una dintre fete, Elena C. Alexandrescu. La 1912 este menționat Grigore Alexandrescu (nu e clar cine este), la 1918 Maria Alexandrescu, la 1925 Virgil Alexandrescu, profesor de limba română la Școala Superioară Comercială. Mai departe, proprietatea (astăzi patru loturi: Princ. Unite 15, Princ. Unite 17, I. Văcărescu 41 și I. Văcărescu 43) a fost împărțită între diferiții urmași, dintre care unii au vândut. După Revoluție s’au depus cereri de retrocedare de către urmași, pe numele Eugenia și Mihaela Amfisa Haralambiad, Cornelia Ioan și Constantin Alexandrescu. Familia Haralambiad par să fie urmașii Elenei, după căsătoria acesteia cu un oarecare Haralambiad din Râmnicu Vâlcea.

După această divagație, trebuie să ne întoarcem la istoria parcelei de la nr. 10, care a avut un destin diferit. Urmașii lui Alexandrescu nu au păstrat prea mult această proprietate, probabil vânzând’o pentru a ieși mai ușor din indiviziune. Din nou avem de’a face cu o tăcere mai lungă a surselor, până la anul 1933. În acest an, lotul este achiziționat de un cuplu de medici, Alfred Toff (chirurg) și Maria Rușețeanu (ginecolog), care ambii apar adesea cu numele de familie combinat Rușețeanu-Toff. În același an, ei desființează casa veche de la 1883 și construiesc în locul ei blocul pe care îl putem vedea și astăzi. Planurile au fost semnate de arhitecții Ioan și Tiberiu Niga, tată și fiu, cel din urmă fiind în perioada interbelică printre cei mai cunoscuți și prolifici exponenți ai curentului modernist în arhitectura românească (în special bucureșteană). Blocul, proiectat în stil “cubist” cu ușoare influențe Art Deco, a fost de la bun început conceput ca o clădire cu funcție mixtă în sensul că parterul urma să fie clinică medicală privată (posibil pentru specialitățile ambilor soți sau doar una dintre ele, în orice caz era prevăzută sală de operații), iar cele două etaje erau dedicate locuirii; mansarda conținea camere pentru personalul de serviciu. Nu știm exact cât timp a durat acest aranjament; referitor la cele două etaje, probabil unul a fost locuit de soții Rușețeanu-Toff iar celălalt închiriat. Ca fapt interesant, Primăria a impus proprietarului la 1933 retragerea pe un nou aliniament, mai ambițios decât cel de la sfârșitul secolului al XIX-lea, la fel cum făcuse câțiva ani mai devreme în cazul casei din Ienăchiță Văcărescu 37, din apropiere. În dosarul de autorizare se precizează că exproprierea în sine a suprafeței de teren necesare avea să survină ulterior, însă acest lucru nu s’a mai întâmplat; dezorganizarea administrativă, criza economică a războiului și schimbările de priorități de după 1948 au făcut ca în fapt parcela să fi rămas până astăzi pe vechiul aliniament, chiar dacă blocul este oarecum retras de la stradă; am semnalat un fenomen similar și la mai multe case din strada Ienăchiță Văcărescu.

Imobilul și’a schimbat proprietarul în toamna anului 1940, în contextul prigoanei antisemite care a început atunci, odată cu preluarea puterii de către generalul Ion Antonescu și mișcarea legionară. Anticipând măsuri de expropriere a imobilelor aparținând evreilor, mulți dintre acești proprietari au căutat să găsească modalități de a și le pune la adăpost. Asta a fost simplu în special pentru cuplurile mixte, care s’au grăbit să efectueze donații din partea soțului evreu către soțul creștin; astfel a procedat și dr. Alfred Toff, care a donat soției cota-parte de 1/2 din imobil. Într’adevăr, după câteva luni, pe 27 martie 1941, Antonescu a publicat decretul-lege nr. 853, prin care erau naționalizate toate locuințele evreilor (și în general toate drepturile reale ale evreilor asupra imobilelor cu destinație de locuință). Pentru gestionarea acestui fond imobiliar s’a înființat Subsecretariatul de Stat al Românizării (ulterior al Românizării, Colonizării și Inventarului), în cadrul căruia a funcționat și “Comisiunea specială de judecată a camuflării bunurilor, drepturilor și intereselor evreești și pentru reprimarea sabotării operei de românizare”. Din activitatea ei am putut afla despre transferul de proprietate, căci comisia se ocupa printre altele cu verificarea vânzărilor și donațiilor de imobile către creștini, pentru a identifica situațiile în care aceste transferuri erau de fapt fictive; vezi Monitorul Oficial 09.06.1943. Din fericire, donațiile în interiorul cuplurilor mixte erau tolerate, fiind de ajuns că noul proprietar nu era evreu (iar copiii acestor cupluri oricum nu ar fi putut moșteni, fiind considerați evrei indiferent de religie, din cauza definițiilor rasiale de inspirație nazistă). Mai departe nu avem prea multe informații despre blocul Rușețeanu-Toff, dar se știe cel puțin că nu apare menționat în decretul de naționalizare din 1950 și nu s’au depus cereri de retrocedare pentru el. Nu e clar cum o asemenea clădire a putut scăpa de naționalizare, deși trebuie evidențiat că decretul face referire cu precădere la activitatea economică a proprietarilor (moșieri, industriași, bancheri, mari comercianți) și la caracterul de “exploatare de locuințe” (adică proprietari cu mai multe imobile), soții Toff neintrând în nici una din aceste categorii. Am găsit mențiuni despre ei la aceeași adresă până în 1970 (iar după acest an nu mai posed surse relevante).

Ultima din cele trei case “surori” pe care le prezint astăzi este mai tânără cu un an decât celelalte două, iar numele arhitectului său nu este cunoscut. Totuși, asemănările cu celelalte două sunt foarte mari, iar localizarea este și ea în imediata lor apropiere (vizavi, la nr. 5), astfel că nu e deloc imposibil să fie opera aceluiași arhitect. Cum se întâmpla adeseori la sfârșitul secolului al XIX-lea, planurile nu poartă semnătura nici unui arhitect. Toate cele trei sunt case-vagon decorate în stilul eclectic cu puternică amprentă neobarocă ce începea deja să devină normă în anii 1880. Planul lor este de asemenea foarte standard, caracterizat printr’un corp central oarecum pătrățos și un șir de dependințe în continuarea acestuia, fără ornamentație, mai îngust decât corpul central dar cel puțin la fel de lung. În cazul casei de la nr. 5, șirul dependințelor pare să fi fost supraetajat la o dată ulterioară (prin comparație cu planurile). Spre deosebire de surorile ei, ea poate fi admirată și astăzi și putem să o luăm ca “reprezentantă” în prezent a surorilor dispărute. Parcela a făcut parte la origine din generoasa grădină a casei Hagi Matei, după cum am mai menționat. Desprinderea ei ca parcelă separată s’a produs cândva după 1867 dar înainte de 1884, probabil prin anii 1870. Proprietarul care construiește casa, posibil primul proprietar al noii parcele, a fost părintele Alecu Economu, preot important și el (ca și Călinescu), protopopul Plășii de Sus a Bucureștilor (deci supraveghetor peste jumătate din parohiile bucureștene). Dat fiind numele său de familie, ne putem întreba dacă avea vreo legătură cu foștii proprietari ai casei (după cum am menționat în articolul trecut, văduva lui Scarlat Pascal era născută Economu), dar un răspuns nu se poate da. În anii 1890 este atestat ca proprietar Alexandru Alexandrescu, funcționar la Senat, iar la 1911 Maria Alexandrescu (probabil văduva sa). Mai apoi, cel puțin pentru perioada 1918-1933 este atestat Nicolae Trandafirescu (decedat ante 1921) și familia sa, el fiind fiul marelui industriaș tăbăcar Mihail Trandafirescu, din cartierul tradițional al tăbăcăriilor. Trandafireștii dețineau o serie întreagă de proprietăți concentrate pe Bulevardul Mărășești, în zona Podului Radu Vodă; vechile clădiri ale fabricii au fost demolate în urmă cu câțiva ani, pe locul lor găsindu’se astăzi un Mega Image, însă două vechi case deținute de Trandafirescu supraviețuiesc. Revenind în Principatele Unite nr. 5, cel puțin pentru perioada 1937-1965 este atestat inginerul constructor Gheorghe Mandrin; casa a fost naționalizată în 1950 și există/a existat cerere de retrocedare pe numele urmașilor, Eugen și Mihai Mandrin. Vezi Monitorul Oficial 13.11.1890, 14.04.1891, 29.04. și 05.11.1905, 01.03.1921, 23.01.1929 și 15.10.1943. Casa a fost restaurată în 2012.