Familia Naumescu

După ce am scris într’un articol trecut despre comerciantul Lazăr Naumescu, proprietarul parcelei din strada Bibescu Vodă nr. 18-20 (Ienăchiță Văcărescu 1-3), a venit timpul să ofer mai multe detalii despre acest personaj și despre familia sa, deloc lipsite de interes.

Există unele indicii că ar fi fost de origine sud-dunăreană, probabil aromân sau grec, ca mulți alți negustori bucureșteni din secolul al XIX-lea. Apare menționat într’un Monitor Oficial ca ”supus străin”, deci probabil imigrant la prima sau a doua generație. Am presupus o origine sud-dunăreană din cauza unor nume cu rezonanță balcanică în familie: ex. pe soția sa o chema Penelopi, dar chiar și Naum (probabil numele tatălui), deși face parte din patrimoniul onomastic general creștin, este un nume neobișnuit pentru spațiul românesc, mai popular însă în cel grecesc. În general, meseria sa era aceea de băcan, dar desfășura și alte activități. De exemplu, îl aflăm la 1875 ca proprietar al unei mici moșii din jud. Teleorman numite Baciu (astăzi satul Baciu este arondat com. Blejești), pe care o vinde omului politic Constantin P. Olănescu (1845-1928; ministrul Lucrărilor Publice 1891-95 și de Interne 1900-01, președintele Camerei Deputaților 1899-1900). Ca proprietar în strada Bibescu Vodă l’am găsit atestat prima dată la 1877, dar tind să cred că era deja de pe la începutul anilor 1870. Aici își ținea băcănia, la parterul clădirii construite de el probabil în jur de 1875, spațiile de la etaj fiind camere închiriate.

La început, băcănia din strada Bibescu Vodă a fost o afacere pe care Lazăr o ținea în comun cu fratele său, Constantin Naumescu. Dețineau licență pentru comercializarea băuturilor spirtoase, a tutunului, pentru vânzare de lemne către Armată și erau și antreprenori autorizați de măsuri și greutăți (cu birou la Ospelul Comunal). Spre mijlocul anilor 1880, Constantin se desprinde din afacere și își deschide una proprie în Calea Călărași nr. 1-3. Este vorba de o clădire ce pare să fi fost deja binecunoscută în București sub numele de ”Hanul Pescarului” sau ”Pescarilor” și care a supraviețuit până la demolările din anii ’80. Clădirea avea o curte amplă și se învecina în spate cu imobilul Luca Niculescu din care se mai păstrează o aripă. Chiar dacă clădirea exista deja, e foarte posibil să își fi dobândit aspectul definitiv în vremea când Naumescu a fost proprietar.

Obiectul de activitate îl forma industria alimentară, mai precis era vorba de o moară de făină și tahân, pe care la 1889 a dotat’o cu mașină de aburi, adăugându’i ulterior și un cuptor de pâine și fabrică de paste. Toată această continuă extindere de activitate a suscitat discuții aprinse în Consiliul Comunal al Capitalei, publicate în diverse numere din Monitorul Comunal. Spre mijlocul anilor 1890 Constantin Naumescu pare să fi dat faliment, după care numele său dispare din sursele de care dispunem. Proprietatea din Calea Călărași nr. 1-3 apare ulterior pe numele lui Ascher Moreno.

Lazăr Naumescu a mai deținut o proprietate în București, în strada Biserica Enei nr. 12-12bis (devenită nr. 3-5 în 1891, din 1928 până astăzi nr. 18-20). Se găsea între proprietatea Leontopol (pe care s’a construit Hotelul Union) și locuința și atelierul celebrului fotograf Carol Popp de Szathmári, iar pe locul său se află astăzi aripa nouă a Hotelului Union. Există indicii că Naumescu a deținut această proprietate cel puțin de la începutul anilor 1880; probabil a și locuit aici înainte de a’și construi casa din str. Poetului nr. 3, ceea ce înseamnă că a fost efectiv vecinul lui Szathmári în ultimii ani ai vieții acestuia. Atașez în continuare două fotografii de epocă în care se pot observa imobilele din Biserica Enei 3-5. Până în perioada intereblică, strada avea o oarecare inflexiune, punctul de inflexiune fiind chiar între cele două imobile ale lui Naumescu (deci între nr. 3 și nr. 5), ceea ce face ușoară identificarea lor în fotografii. Inflexiunea a fost îndreptată parțial prin construcția Hotelului Union pe o nouă aliniere și complet odată cu demolarea imobilelor Naumescu. S’a obținut astfel un carosabil mai larg în dreptul bisericii Dintr’o Zi, ceea ce este ironic fiindcă în zilele noastre surplusul de carosabil este utilizat ca parcare de mașini.

Cele două clădiri au fost folosite pentru închiriere, anume parterul pentru comerț și etajul pentru locuire. Ca să dăm doar câteva exemple, la nr. 5 este atestat la 1883 arhitectul Schwamberger, între 1885 și 1892 vinăria și cârciuma lui Spirea Gorgus, între 1892 și 1894 tinichigeria lui Julius Springel (”La vulturul de zinc”); la nr. 3 se găsea la 1906 chiar redacția ziarului ”Epoca”, oficiosul Partidului Conservator. Ca mulți alți membri ai burgheziei bucureștene a timpului, Naumescu a desfășurat o echilibristică financiară destul de elaborată. Deținător de ipoteci (ex. asupra parcelei din str. Leon Vodă nr. 51 la 1883 împreună cu fratele său, asupra imobilelor Constantin Eftimiu din str. Carol nr. 76 și din str. Spaniolă nr. 11 la 1893), a fost nevoit el însuși să’și ipotecheze și reipotecheze imobilele pentru a putea face față. După 1900 se pare că această echilibristică a început să nu mai funcționeze, iar creditorii au început să’i urmărească imobilele pentru datorii. După moartea sa, survenită la 1907 (la câțiva ani după Penelopi, decedată la 1902), moștenitorul a fost nevoit să facă o alegere dificilă și astfel a vândut imobilele din strada Bibescu Vodă nr. 18 (Poetului nr. 1-3) lui Ion Dumitrescu pentru a le putea păstra pe cele din strada Biserica Enei.

Moștenitorul despre care vorbim este fiul lui Lazăr, avocatul de mare succes Constantin L. Naumescu. Născut la 1876, acesta a absolvit Facultatea de Drept a Universității din București cu o teză de licență despre naturalizare, publicată la 1900 la Tipografia Göbl.¹ Începând din anii 1900 și până la moartea sa în 1935, Naumescu-fiul a fost unul dintre cei mai importanți practicanți bucureșteni ai profesiei juridice. Specialitatea sa pare să fi fost aceea de avocat și jurisconsult pentru un număr impresionant de societăți economice, fiind în această calitate și membru în Consiliul de Administrație al acestora. Am putut număra nu mai puțin de 28 de asemenea societăți, din care voi cita doar câteva mai importante: Banca de Scont (atestat prima dată la 1908, până la moarte), Banca Comerțului (a fost chiar director în perioada 1914-19, după care banca devine prin fuziune Banca Sindicatului Agricol Ilfov, unde Naumescu rămâne vicepreședinte al Consiliului de Administrație, alături de personaje de mare calibru precum Dinu Brătianu, Ivanciu Grueff, Emanoil Lahovary, Ilie Niculescu-Dorobanțu sau prințul Mihai Constantin Basarab Brâncoveanu, rămânând în Consiliu până la moarte), Banca Românească a Orientului (din 1920 până la moarte, este și acționar-cofondator), Banca Română de Comerț și Industrie (atestat în perioada 1914-16), Societatea Avântul (cu profil imobiliar, atestat în perioada 1912-14), Societatea Arta (continuatoarea întreprinderii metalurgice Max Fränkel din strada Vulturilor nr. 31, atestat în perioada 1914-15), Societatea Poporul (tipografie și editură, atestat în perioada 1914-16), Societatea de Asigurări Urania (atestat în perioada 1922-32), Societatea Ciocolata Zamfirescu (continuatoarea fabricilor de ciocolată Zamfirescu din Bulevardul Elisabeta nr. 38 și Ideal din strada Honzig nr. 11, acționar-cofondator la 1920, atestat până la moarte), Societatea Industria Lemnului (acționar-cofondator la 1915, atestat până în 1924), Banca de Report și Depuneri sau ROD (acționar-cofondator la 1924, atestat până la moarte), Societatea Bresson&Likerdy (comerț cu băuturi spirtoase, continuatoarea Distileriei Bresson din str. dr. Felix nr. 53 și a Pivnițelor Likerdy din str. Clucerului nr. 11-15, Naumescu este acționar-cofondator la 1928 și atestat până în 1932), Societatea Grigore Cristea & Co. (continuatoarea firmei de automobile cu același nume din Calea Dorobanți nr. 74-76, acționar-cofondator la 1928).

A reprezentat în justiție și diverse persoane fizice în diverse procese. Menționez în mod deosebit că este atestat la 1919 drept avocatul în România al contesei Marie de Montesquiou-Fézensac, fiica domnitorului Gheorghe Bibescu, pe care o reprezintă în chestiuni legate de moșia sa din vecinătatea Bucureștiului, Băneasa. Între 1910 și 1916 a fost directorul Curierului financiar, săptămânal bilingv în română și franceză, fiind atestat mai târziu (1916) ca membru în Consiliul de administrație.² A fost cavaler (1913) și comandor (1928) al Ordinului Coroana României. Numele său se leagă pentru posteritate cel mai mult de instituția numită Uniunea Avocaților din România, înființată prin lege în 1923, prima structură de organizare profesională la nivel național a avocaților din România. Informația furnizată de George Bezviconi potrivit căreia Naumescu ar fi fost primul președinte al Uniunii  reiese din cercetarea întreprinsă până acum ca fiind cu siguranță falsă.³ Se pare că primul președinte al Uniunii a fost de fapt Dem I. Dobrescu, cel puțin așa reiese din singurul număr al revistei Buletinul Uniunii Avocaților pe care l’am găsit în spațiul virtual, mai precis nr. dublu 2-3 din mai-iunie 1924.⁴ Din același număr am putut deduce totuși că Naumescu a fost de la bun început membru în Comisia Permanentă a Uniunii. Mai mult, începând cu 1926 este atestat ca vicepreședinte al Uniunii.⁵ În funcția de președinte l’am găsit atestat doar începând cu 1932, rămânând în funcție mai mult ca sigur până la moartea sa, în 1935. Naumescu pare să fi jucat un rol important în organizarea profesională a avocaților români și a lăsat astfel o puternică impresie contemporanilor. Uniunea Avocaților din România (căreia din 2004 i’a succedat Uniunea Națională a Barourilor din România – U.N.B.R.) a înființat în anul 2000 o structură dedicată specific întrajutorării între membrii profesiei, dându’i numele de Fundația Constantin Naumescu. Am înțeles că în Sala pașilor pierduți din Palatul de Justiție din București ar fi expus chiar un bust al lui Naumescu, informație pe care nu am putut’o încă verifica.

Cu siguranță, fiul băcanului Lazăr Naumescu a fost un om destul de înstărit. Apartenența sa la atâtea și atâtea consilii de administrație trebuie să se fi reflectat și în finanțele familiei, la fel și funcțiile de conducere în cadrul Uniunii Avocaților. Știm că acorda împrumuturi, dat fiind că am găsit menționată o cerere a sa de scoatere la vânzare pentru datorii a Hotelului Veneția din strada Nicolae Grigorescu nr. 12, la 1931. Cu toate acestea, în mod mai mult decât surprinzător, nu pare să fi locuit niciodată nicăieri altundeva decât în casele din strada Biserica Enei moștenite de la tatăl său. Îl găsim menționat cu domiciliul în diverse epoci când la nr. 3 când la nr. 5, dar nicăieri altundeva. Viața și’a împărțit’o cu soția sa, Anna Louise Naumescu născută Böhm, cu care se însurase în 1911; nu pare că ar fi avut copii. Anna Louise era mai mult ca sigur de origine etnică germană, însă nu am putut afla nici un fel de date sigure despre familia ei. A fost decorată în 1928 cu Crucea Meritul Sanitar, pentru munca ei de asistență socială și sanitară. Am găsit și o ”foaie de circulație” din 1929 pentru un automobil Buick înregistrat pe numele ei. Odată rămasă văduvă a întemeiat un premiu care purta numele soțului ei, spre aducere aminte dar și la dorința expresă a răposatului. Cât timp s’au aflat în proprietatea lui Constantin, imobilele din str. Biserica Enei au fost ușor înălțate, fiind supuse unei mansardări, însă alte intervenții nu au avut loc. Este de mare mirare pentru mine cum într’o epocă de maxim avânt imobiliar un om înstărit precum Naumescu nu a construit un bloc pe proprietatea sa aflată în chiar inima capitalei României. După moartea sa, Anna Louise a continuat să locuiască în acele imobile până la barbarele bombardamente anglo-americane din primăvara anului 1944; atunci o bombă a căzut pe casa Szathmári din vecini, pe care a distrus’o în întregime, afectând însă extrem de grav și imobilele Naumescu. Atașez în continuare câteva fotografii făcute după bombardament în care se văd foarte bine imobilele; fotografiile sunt preluate de pe pagina Bucureștiul uitat, deși pagina însăși nu citează sursa lor.

Anna Louise i’a supraviețuit soțului ei mai bine de 20 de ani, până în 1956. Acestea sunt ultimele informații pe care le’am putut găsi despre această interesantă familie bucureșteană, care ilustrează cu prisosință extraordinara mobilitate socială între generații care a existat în România veche. În ce privește imobilele din strada Biserica Enei, în urma bombardamentului ruinele lor au fost demolate/curățate, iar locul pare să fi rămas multă vreme viran, sau cel mult ocupat de construcții provizorii. Ceea ce vedem astăzi, adică aripa nouă a Hotelului Union, pare să fi fost construită în anii ’60. Am mai găsit și mormântul familiei din Cimitirul Bellu Civil, fig. 48, loc 19. Este surmontat de o frumoasă cruce tip celtic din piatră, inscripționată Non moriar omnis (lat. ”Nu voi muri cu totul”), care este un citat celebru din Horațiu, și ”Odihnește Doamne sufletele lor întru împărăția ta”. Pe două plăci tombale sunt trecute numele și anii morții pentru Lazăr +1907, Constantin +1935, respectiv Penelopi +1902 și Anna Louise +1956. Sub numele lui Constantin stă scris ”În veci recunoscătoare pentru fericirea ce am avut’o alături de tine zi cu zi. Louise”.⁶