Structuri supraviețuitoare ale curții boierilor Dudești din București

     Reședința boierilor Dudești din mahalaua Sfinții Apostoli a fost fără îndoială una dintre cele mai importante curți boierești din Bucureștii secolului al XVIII-lea, atât după mărturiile contemporanilor cât și în conștiința istoriografiei moderne.[1] Ansamblul a fost ridicat încă din prima jumătate a secolului al XVII-lea și a aparținut celei mai influente familii boierești din epocă, cea a Cantacuzinilor. Amplasamentul său era reprezentat de perimetrul de mai târziu al străzilor Antim, Cazărmii, Apolodor (segmentul scurt), Vânători și Sfinții Apostoli. A fost moștenit după moartea violentă a postelnicului Constantin Cantacuzino la 1663 de fiul său, cunoscutul cărturar Constantin Cantacuzino stolnicul, iar după moartea acestuia la 1716 de către urmașii acestuia pe linie feminină, boierii Dudești.[2] A fost vizitat și descris de mai mulți călători străini ai veacului al XVIII-lea, precum celebra lady Craven, și este figurat explicit deja pe primele planuri ale Bucureștiului.[3] Importanța sa este reliefată de exemplu de faptul că este una din doar trei reședințe private menționate pe planul Sulzer din 1781.

     Nu intră în scopul acestui articol să facă o istorie detaliată a acestui ansamblu de locuire aristocratică bucureșteană, voi încerca însă să deslușesc problema dispariției sale și a urmelor supraviețuitoare. Se știe că distrugerea ansamblului s-a produs în primele decenii ale secolului al XIX-lea, în contextul decăderii și stingerii familiei boierilor Dudești. Ultimul reprezentant a familiei, logofătul Constantin Dudescu, care reușise să risipească averea familiei printr-un stil de viață luxuriant, și-a scos la mezat proprietățile în 1814.[4] Există însă indicii că domeniul din centrul Bucureștiului, sau cea mai mare parte a lui, ar fi rămas proprietatea sa până la moarte, survenită în jurul anului 1831.[5] Cert este că la 1833 era vândută la mezat, probabil împărțită în mai multe parcele, de maiorul Nicolae Sallos, ofițer rus de origine greacă și moșier în Basarabia, proaspăt căsătorit cu Ralu, fiica beizadelei Grigore Suțu și nepoata de soră a lui Constantin Dudescu.[6] Din această perioadă nu mai avem deci de-a face cu o curte a Dudeștilor ci cu „Maidanul Dudescului”, așa cum a intrat el în conștiința bucureștenilor din epocă. Începe acum trasarea unei noi străzi de-a curmezișul vechii curți, ulița Dudescu, devenită mai târziu strada Apolodor. La 1845 Sfatul Orășenesc a deschis pe Maidanul Dudescului o piață comercială.[7] Știm însă că în această perioadă realitatea pe teren era una complexă. Planul Borroczyn de la 1846 ne lasă să ghicim silueta vastului domeniu boieresc în descompunere (fig. 3).[8] Acest teren era împărțit în două. Jumătatea dinspre strada Sfinții Apostoli era caracterizată prin prezența unor clădiri și structuri private, rezultate din scoaterea la mezat și parcelarea domeniului. La stradă se înșirau după cum urmează (echivalând parcelele de pe plan cu echivalentul lor din planurile cadastrale anterioare demolărilor din anii ’80 ai secolului trecut): proprietatea Josef Weltz (Sfinții Apostoli 44), o proprietate neidentificată (Apolodor 4), deschiderea noii ulițe Dudescu, proprietatea maiorului Sallos (Sfinții Apostoli 46, Apolodor 3-7 și Antim 4-8), hanul lui Iordache Gazoti (Sfinții Apostoli 48-50 și Antim 2).[9] Proprietatea Sallos, singura parcelă rămasă proprietarului din 1833, se întindea deci destul de mult în adâncime pe nou creata uliță Dudescu, în timp ce pe partea cealaltă a acesteia se afla o a doua proprietate neidentificată (Apolodor 6-10). Proprietatea Sallos se continua cu un mic teren viran, a cărui margine avea să devină strada Vulcan (mai târziu Gheorghe Petrescu, astăzi Paul Orleanu). Încă o proprietate neidentificată (Apolodor 13-15, pe locul Blocului Scriitorilor de astăzi) închidea spațiul de clădiri și structuri. Ajunsă aici, nou trasata uliță Dudescu se oprea debușând într-un uriaș teren viran, Maidanul Dudescului propriu-zis (deci cealaltă jumătate a domeniului), cel achiziționat de Sfatul Orășenesc și prefăcut în loc de piață. Pare extrem de probabil ca acest maidan să corespundă mai vechii grădini a casei, menționată în chip deosebit în mai multe izvoare din secolul al XVIII-lea.

     Se poate presupune că măcar o parte din structurile marcate pe planul Borroczyn erau supraviețuiri ale curții Dudeștilor. Într-adevăr, Ion Ghica relatează că în vremea tinereții sale, în jur de 1840, „tot se mai vedea în dreptul Podului Gârlii despre strada Apolodor de astăzi bolta unei porți cu foișor dasupra, și mai la stânga niște mari dărâmături fără învelitoare, fără uși, fără ferestre, care cădeau cărămidă cu cărămidă”.[10] Este vorba deci despre vechiul turn de poartă al reședinței, care se păstra pe jumătate ruinat, deschiderea uliței Dudescu făcându-se fie imediat pe lângă fie poate chiar pe sub el. Structurile aflate în stadiu avansat de degradare lângă turn ar putea fi aceleași cu cele de pe planul Borroczyn (proprietatea Sallos din Sfinții Apostoli 46). Urmează apoi bineînțeles un proces de continuă dezvoltare a fondului construit, rezultând țesutul urban dens al zonei cunoscut în secolul al XX-lea. În acest proces, este de presupus că au fost ridicate clădiri inclusiv prin refolosirea unor structuri supraviețuitoare din vechiul ansamblu al curții Dudeștilor, fie ele structuri subterane sau supraterane. Informațiile concrete sunt însă în general puține sau cu totul absente pentru a doua jumătate a secolului al XIX-lea și prima jumătate a veacului următor.

     O știre izolată ne parvine în 1916 prin pana merituosului istoric al artei vechi românești Virgil Drăghiceanu.[11] Acesta semnalează descoperirea unor pivnițe cu caracteristici de secol XVII în strada Apolodor, probabil cu ocazia unei demolări. Prima cercetare serioasă a acestui subiect, de altfel și singura de până acum, s-a făcut în cadrul campaniei de săpături arheologice din București din anii ’50, prilejuite de cvincentenarul atestării documentare a orașului. Gheorghe Cantacuzino a întreprins astfel în vara anului 1957 și din nou în vara anului 1958 săpături pe întreg frontul vestic al străzii Gheorghe Petrescu (clădirile de început de secol XX fuseseră demolate și se avea în vedere construirea Blocului Scriitorilor), precum și pe o parte din frontul estic (parcela cu adresa în strada Apolodor nr. 9).[12] Mai întâi a fost adusă la lumină o pivniță dublă pe terenul din strada Apolodor nr. 13 (colț cu strada Gheorghe Petrescu). Pare aproape sigur că este vorba despre aceeași structură pe care o descrisese sumar Drăghiceanu (fără a-i indica adresa exactă) la 1916. Adiacent pivniței duble s-a descoperit un ansamblu de camere de locuit care constituise probabil nucleul vechi al palatului boierilor Dudești, datând din secolul al XVII-lea. Mai departe, săpăturile au scos la iveală o aripă mai nouă a palatului, ridicată în secolul al XVIII-lea în partea de nord și adiacentă nucleului vechi, însă această aripă a fost cercetată mai sumar. În cazul ei a fost nevoie de lărgirea ariei de săpătură în zona carosabilului străzii Apolodor și în partea dinspre stradă a parcelei din strada Apolodor nr. 12-14 (fig. 15). Nu în ultimul rând, raportul de săpătură al lui Gheorghe Cantacuzino constituie o mărturie prețioasă privitoare la zidul de incintă al curții Dudeștilor, care în 1957-1958 supraviețuia încă în suprateran pe anumite segmente. Un segment din latura sudică se păstrase cu o înălțime de 3-4 metri pe o lungime de ceva mai mult de 10 metri, de-a lungul hotarului cu proprietatea din strada Antim nr. 14, inclusiv cu contraforturi. Un segment mai impunător, ajungând la o înălțime de aproape 7 m, a putut fi observat pe o lungime de 42 m, ceea ce pare a fi echivalentul hotarului opus străzii al parcelei din strada Apolodor nr. 12-14; acest segment pare să fi fost cercetat mai ales de pe latura sa nordică, din interiorul proprietății din strada Vânători nr. 21 (fig. 12 și 15).

     Destinul ulterior al structurilor descoperite de Gheorghe Cantacuzino pare să fi fost în general dispariția. Rămășițele subterane ale palatului Dudeștilor au fost fără îndoială degajate odată cu construirea Blocului Scriitorilor din strada Gheorghe Petrescu (adresa pe strada Apolodor nr. 13-15). Zidul de incintă dinspre strada Antim probabil a suferit aceeași soartă. Structurile periferice ale palatului, cele din parcelele din strada Apolodor nr. 9 și 12-14 au fost probabil reîngropate la o dată necunoscută. Cercetarea arheologică fusese posibilă tocmai pentru că cele două parcele nu erau construite decât în proporție redusă. La nr. 9 terenul era aproape complet viran și a rămas neconstruit până astăzi, ceea ce ridică un semn de întrebare legat de supraviețuirea vestigiilor arheologice. La nr. 12-14 existau clădiri în partea din spate a parcelei; acestea înglobau segmentul suprateran din zidul de incintă pe care îl cercetase Cantacuzino, însă au fost demolate în timpul sistematizării din anii ’80. În postcomunism parcela a fost reconstituită și în ultimii 1-2 ani întreaga ei suprafață parcelă a fost reocupată de o clădire nouă, ceea ce presupune dispariția vestigiilor.

     Trecem astfel la întrebarea inevitabilă: a mai rămas astăzi ceva din curtea Dudeștilor ? Răspunsul este fără îndoială „Da”. Trecătorul atent va observa pe strada Apolodor, mai ales pe timp de iarnă, un fragment de zid de dimensiuni nu tocmai neglijabile, rămas izolat în urma demolărilor, pe latura din fund a parcelei de la nr. 10 (fig. 4).[13] El se află de fapt pe hotarul dintre această parcelă și cea din strada Vânători nr. 17, fiind despărțit de trotuarul străzii Vânători de un bloc interbelic cu patru etaje (care ajunge aproape de zid, dar nu se lipește de el), iar de trotuarul străzii Apolodor de un adânc teren viran, populat de vegetația luxuriantă care s-a dezvoltat aici în urma demolărilor. Cărămida din care este alcătuit zidul este de tip îngust și alungit, specifică în București perioadelor de dinainte de cca. 1880, însă forma ei în mod deosebit alungită și gradul de uzură par să indice o datare mai sus de cca. 1800. Pare evident că acest fragment de zid a fost folosit cândva pe la mijlocul sau sfârșitul secolului al XIX-lea pentru a i se adosa niște mici corpuri de clădire, el fiind însă la origine doar un segment din aceeași incintă din care Gheorghe Cantacuzino a studiat în detaliu la 1958 segmentul alăturat. Este ironic și nefericit faptul că fragmentul pe care Cantacuzino l-a văzut atunci astăzi nu mai există, în timp ce noi astăzi putem vedea un fragment care lui i-a fost inaccesibil. Misterul acestui fragment constă în supraviețuirea lui, care pare să denote prezența la lucru în timpul haosului demolărilor a ochiului agil al unui istoric sau arheolog, fapt ce pare în sine cu totul insolit.

     Lucrurile nu se opresc însă aici. O privire aruncată din strada Vânători ne dezvăluie că zidul mai sus menționat continuă și pe hotarul lotului din strada Sfinții Apostoli nr. 44. Mai precis, el a fost refolosit pentru construcția unui mare imobil de secol XIX și a dependinței sale adiacente. Înspre strada Vânători îndeplinește funcție de calcan, fiindu-i adosate în timp clădiri la numerele 7, 9-11, 13 și 15, toate demolate în timpul sistematizării (fig. 15 și 16). Pe loturile de la numerele 7 și 9-11 s-a ridicat un bloc nou în anul 2008, ceea ce face astăzi imposibilă examinarea respectivei porțiuni de zid. În schimb, parcelele de la numerele 13 și 15 rămân deocamdată virane și permit o foarte interesantă analiză a calcanului clădirilor din str. Sfinții Apostoli nr. 44. În primul rând trebuie spus că aceste două clădiri au chiar în configurația lor actuală o vechime foarte mare pentru zestrea de patrimoniu construit bucureștean. Planul Borroczyn de la 1846 ne arată clar prin amprenta la sol ușor de recunoscut că ele existau deja la acel moment și că se aflau în proprietatea arhitectului și constructorului de origine germană Josef Weltz (printre altele, constructorul palatului Ghica-Tei și al capelei aferente în anii 1820, după planurile arhitectului Xavier Villacrosse; de asemenea, autorul reconstrucției bisericii Sfântul Dumitru, la 1819). De fapt am putea vorbi despre o singură clădire, formată din corpul principal și un foarte lung șir de dependințe în prelungirea sa. Evoluția ulterioară a proprietății a împărțit șirul de dependințe în două, o parte revenind parcelei din strada Apolodor nr. 10; analiza planurilor pare să indice că aceste din urmă dependințe au supraviețuit până la demolările din anii 1980, mai puțin zidul vechi din spate, care, după cum am văzut mai sus, supraviețuiește și astăzi. În ce privește corpul principal din strada Sfinții Apostoli nr. 44, acesta și-a văzut cu siguranță aspectul remaniat în decursul istoriei sale. Ferestrele în arc rotunjit, ancadramentele lor cu chenar subțire și bosajul de la colțuri și dintre ferestre, toate trimit la stilul specific anilor 1840-1850 din Principatele Române. Aceste elemente par însă parțial obscurate de o restilizare nu foarte agresivă ce pare să fi avut loc în primii ani ai secolului al XX-lea, în sensul adoptării stilului decorativ specific micilor construcții administrative și industriale din epoca respectivă (vezi în special o încercare de ancadrament cu cărămidă aparentă la arcul rotunjit al ferestrelor). Restilizarea trebuie pusă în legătură cu trecerea clădirii (și a segmentului său din șirul de dependințe) în proprietatea antreprenorilor de origine germană Peter Falk și Wilhelm (Wily) Karnbach, care au instalat aici o spălătorie de rufe și vopsitorie de stofe.[14] Tot în acest context ei au construit după 1900 și celelalte clădiri din parcelă existente și astăzi.

     O problemă aparte o pun deschiderile din zid, care sunt numeroase. Există în primul rând două ferestre de dată foarte recentă, la nivelul parterului. Ele nu au putut fi deschise decât după demolarea clădirilor din strada Vânători nr. 13 și cel mai probabil în anii 1990, când situația juridică a terenurilor rămase virane era probabil neclară, fiindcă în principiu statutul de calcan al zidului nu s-a schimbat, ceea ce face ferestrele ilegale.[15] Una dintre ele este foarte mică (probabil pentru o cameră de baie) și neinvazivă, însă cealaltă este de dimensiuni destul de mari și din păcate prin deschiderea ei a fost distrusă o porțiune considerabilă de zid. Importante pentru analiza istorică sunt însă vechile deschideri, astăzi zidite (fig. 6). În jumătatea inferioară a parterului găsim două ferestre în arc rotunjit și al căror gol este zidit cu cărămizi de tip modern și nelegate cu mortar. Analizând aceste ferestre, intrăm în chiar miezul problemei de datare a zidului. Arcul ferestrelor este alcătuit cărămizi cu aspect diferit, fie tăiate la dimensiuni foarte mici, fie așezate cu latura mică spre exterior și latura lungă în grosimea zidului. Coloritul lor este în orice caz congruent cu cel al paramentului care le înconjoară și, foarte important, nu se constată nici un fel de discontinuități în stânga și în dreapta golului ferestrelor sau deasupra arcului, ceea ce înseamnă că vârsta ferestrelor este probabil aceeași cu vârsta suprafeței de zid înconjurătoare.

     Trebuie invocat aici și contextul istoric și urbanistic. Se întâlnește în literatura secundară informația potrivit căreia curtea Dudeștilor s-a învecinat înspre nord, în perioada mai veche, cu o mare proprietate a bisericii (mai bine zis mânăstirii) Sfinții Apostoli și că zidul de incintă despre care vorbim a servit pentru a delimita cele două proprietăți.[16] Această afirmație trebuie înțeleasă flexibil, existența străzii Vânători fiind o realitate ce nu poate fi ignorată. Aceasta este una dintre arterele de vârstă medie ale zonei, în sensul că, deși nu a fost trasată în perioada regulamentară (precum străzile Apolodor și Gheorghe Petrescu, actuala Paul Orleanu) sau mai târziu (precum străzile Operetei și Poenaru-Bordea), nu se poate compara cu strada Sfinții Apostoli de exemplu, vechiul Pod al Cilibiului atestat în secolul al XVII-lea. Planul Ernst întocmit de administrația militară austriacă la 1791 ne arată strada Vânători deja existentă, dar felul în care este marcată, cu o linie nesigură, parcă punctată, ar putea sugera că era o cale de comunicație improvizată, de curând deschisă.

     Oricum ar fi, trebuie să confruntăm acest fapt cu aspectul străzii pe care ni-l relevă planul Borroczyn: nu existau la 1846 nici un fel de construcții între stradă și casa Weltz (fig. 14). Acest aspect dovedește că limita nordică a domeniului boierilor Dudești era dată de stradă și nu de zid. În general, singura rațiune pentru a croi o arteră nouă prin mijlocul unei proprietăți într-o epocă premodernă, când conceptul de sistematizare urbană era încă nedezvoltat, era parcelarea respectivului teren în scopul vânzării. Dacă strada exista la 1791, dar la 1846 nu existau încă nici un fel de construcții între ea și vechiul zid de incintă al domeniului Dudeștilor (deși existau case la stradă vizavi), înseamnă că domeniul ajungea până în stradă (cel puțin în dreptul casei Weltz). Nu era deci deloc nefiresc să existe ferestre în zid. Parcelarea terenului dintre casă și stradă pare să fi avut loc după mijlocul secolului al XIX-lea, rezultând loturile de la numerele 5, 7, 9-11, 13, 15 și 17 (fig. 15). Planul Borroczyn din 1846 și planul Jung din 1856 sugerau deja existența a trei parcele dotate cu mici construcții, echivalente numerelor de pe strada Vânători 19, 21-25 și respectiv 27-29 de mai târziu; existența construcțiilor înseamnă că în cazul acestor din urmă terenuri apartenența la domeniul Dudeștilor într-o epocă anterioară nu este sigură. Discontinuitatea hotarului dinspre fund de la nr. 19 reflectă o inflexiune în zidul de incintă. Din punct de vedere juridic, ferestrele au putut exista și rămâne nezidite cât timp terenul dinspre strada Vânători a aparținut aceluiași proprietar, dar și după vânzarea lui, dacă s-a făcut înainte de adoptarea Codului Civil la 1865. Într-adevăr, sub autoritatea Legiuirii Caragea, care probabil continua cutuma locală, proprietarul avea voie să deschidă ferestre pe hotar, cât timp respecta o distanță de minim 12 palme domnești de orice construcție preexistentă a vecinului.[17] Este însă mai mult decât clar că nu a putut fi proprietarul din perioada regulamentară acela care să deschidă ferestrele, fiindcă acesta era, cum am văzut mai sus, arhitectul și constructorul german Josef Weltz. O fereastră deschisă în calcan se poate dovedi foarte utilă într-o gospodărie, însă cu greu poate fi reconciliată cu estetica unei concepții arhitecturale culte de tip apusean. Pare însă probabil că Weltz nici nu le-a închis, dat fiind tipul mai nou de cărămidă cu care ele au fost zidite; nu știm dacă aceste cărămizi datează de la momentul vânzării terenurilor dinspre strada Vânători sau de la o dată ulterioară (e posibil să nu umple toată grosimea zidului și să mai existe un rând de cărămizi în spatele lor). Este momentul să menționăm acum pentru prima oară o altă deschidere în zid: ferestruica în plin cintru din partea inferioară a etajului, și ea zidită, bineînțeles (fig. 8). Spre deosebire de ferestrele de la parter, în cazul ferestruicii coerența cu paramentul înconjurător este absolut evidentă, cărămizile care îi alcătuiesc bolta fiind de aceleași proporții și colorit ca și cele din paramentul înconjurător, așezate orizontal. Aplicând logica de mai sus, ferestruica trebuie să dateze și ea tot din epoca Dudeștilor, înainte de intrarea în scenă a arhitectului Weltz. Importanța cea mai mare a acestor ferestre zidite este aceea că ele ne dovedesc faptul că aici a existat o clădire, probabil o casă, și înainte de dezmembrarea domeniului Dudescu. În baza cercetărilor arheologice efectuate de Gheorghe Cantacuzino putem înțelege că palatul propriu-zis se găsea în altă parte, în zona străzii Gheorghe Petrescu (astăzi Paul Orleanu), dar în mod cert unul dintre acareturile palatului se găsea aici (ex. locuință pentru servitori). Doar clădirea principală prezintă asemenea ferestre, ele nu se întâlnesc nici la corpul-dependință nici la zidul liber examinat pe parcela din strada Vânători nr. 10. Este foarte importantă informația pe care ne-o oferă planul Ernst, potrivit căruia incinta era de fapt formată din două curți, curtea propriu-zisă a palatului și o curte secundară spre nord, al cărei zid exterior este calcanul nostru. Era oarecum firesc ca în timp în curtea secundară să apară și o clădire secundară.

     Mai departe trebuie să înțelegem ce ne sugerează analiza de parament despre istoria zidului. În cazul corpului-dependință zidul este limitat la nivelul parterului, însă atunci când se face trecerea la clădirea principală paramentul vechi se extinde până pe la jumătatea etajului 1. În ambele cazuri, deasupra acestui parament vechi se găsește un parament de cărămidă nouă, adică de formă lată, mai puțin alungită (plastic exprimat, mai „pătrățoasă”) și culoare mai închisă („cărămizie”), care nu poate fi mai veche de sfârșitul secolului al XIX-lea. Cel mai probabil scenariu este că Falk și Karnbach au achiziționat clădirea cu parament vechi atât la parter cât și la etaj, iar opera lor de refacere a inclus și o reconstrucție în profunzime a etajului, sau cel puțin a acestei laturi a etajului, reconstrucție ce a presupus înlocuirea părții superioare a zidului de cărămidă. La parterul clădirii principale există o partiție verticală foarte clară în zid. Nu este vorba de o fisură, ci de o linie pe care nu o traversează nici o cărămidă și de-a lungul căreia nu există nici o îmbinare în mortar între cărămizile din stânga și cele din dreapta. Ea împarte calcanul clădirii în aproximativ un sfert (spre vest) și trei sferturi (spre est). În mod evident, linia trebuie să marcheze adăugarea unui nou corp de clădire la un moment dat și ne așteptăm de aceea să existe în interiorul clădirii un zid gros de rezistență perpendicular pe linie.

În general, paramentul vechi pare la prima vedere relativ unitar din punct de vedere al tipului de cărămidă folosit și al felului cum a fost ea legată. Cu toate acestea, se pot observa unele mici diferențe în ce privește proporțiile cărămizilor, coloritul lor sau aspectul mortarului. Vom prezenta cele mai vizibile dintre aceste diferențe, încercând să creionăm o posibilă interpretare a semnificației lor.

     Un prim subtip de parament vechi este acela format din cărămizi extrem de subțiri și alungite, am putea vorbi chiar de „cărămizi-plachete”.[18] Acestea sunt delimitate prin rosturi de mortar sensibil mai groase decât la alte subtipuri. Culoarea este una deschisă, tinzând spre portocaliu. Acest tip se întâlnește la parterul clădirii principale, cu o limită superioară ce pornește orizontal de la partiția verticală la jumătatea înălțimii parterului, începe însă să urce treptat odată ce ajunge deasupra primei ferestre zidite (cele două ferestre zidite de la parterul clădirii principale sunt cuprinse în suprafața acestui prim subtip), dar este din păcate greu de examinat mai departe în zona distrusă de deschiderea ferestrei mari post-comuniste. Am marcat acest prim subtip de parament cu A(1) în fig. 13. Existența lui poate fi însă constatată și la corpul-dependință, vizibil de pe fosta parcelă din strada Vânători nr. 15, unde se extinde pe toată înălțimea parterului, precum și la zidul liber examinat din strada Apolodor (vezi mai sus). Fotografia inserată de Gheorghe Cantacuzino în raportul său arheologic, reprezentând zidul văzut de pe parcela din strada Vânători nr. 21, pare să înfățișeze și ea paramentul cu același aspect descris mai sus.[19]

Voi avansa posibilitatea ca acest prim subtip să reprezinte o fază de construcție mai veche decât restul. Trebuie remarcat aici că regretatul Cantacuzino nu a încercat o datare a acestui zid, cum a făcut în schimb cu zidul de sud al incintei, cel din strada Antim (astăzi dispărut), datat de el pe baza unei minuțioase analize stratigrafice în primele decenii ale secolului al XVII-lea.[20] Este însă foarte verosimil ca toate laturile incintei să fi fost construite în același timp. La clădirea principală, deasupra acestui parament și până la limita dintre parter și etaj, pare să se distingă un tip de cărămidă mai închisă la culoare, roșcată, și cu rosturile foarte puțin umplute, marcat ca A(2) în fig. 13. Coloritul aparte ar putea părea de cauză ambientală (legată de clădirea adosată pe parcela din strada Vânători), dar faptul că se oprește brusc la partiția verticală sugerează mai curând că este vorba de culoarea proprie a materialului. În sfârșit, un al treilea subtip de parament vechi, marcat cu A(3) în fig. 13, este format din cărămizi de culoare pală, rozalie, cu rosturi subțiri și bine umplute; față de celelalte două se prezintă mai bine legat și conservat, dar în multe locuri este acoperit de urme de material lăsate de casa demolată. Se regăsește în stânga partiției verticale și în partea inferioară a întregului etaj al clădirii principale; de el aparține și ferestruica în plin cintru.

Voi detalia în cele ce urmează ipoteza mea de lucru privind evoluția zidului în ansamblul său. Primul tip de parament vechi este într-adevăr zidul de incintă de secol XVII, desfășurat pe o lungime considerabilă între străzile Apolodor și Vânători și contemporan cu zidul de incintă dinspre sud, de pe strada Antim, astăzi dispărut. Limita sa spre nord-est era dată de partiția verticală. Pe ultima porțiune, probabil doar sfertul vestic al casei Weltz, zidul se dezvolta și spre interiorul domeniului, formând o mică clădire. Al doilea tip de parament vechi este o simplă veche refacere a unei porțiuni din acest zid, probabil degradată ambiental în partea sa superioară. Al treilea tip de parament vechi este o extensie majoră a micii clădiri originare, atât în înălțime (adăugarea încă unui cat) cât și în suprafață (adăugarea unui al doilea corp, mult mai întins în suprafață); ar putea fi plasată cândva în secolul al XVIII-lea, când sunt atestate documentar mai multe lucrări de construcție în interiorul domeniului.[21] Josef Weltz în anii 1830-1840 a preluat clădirea veche cu intervenții cel mult minimale, dar este probabil responsabil de apariția noilor dependințe mai mici înșirate de-a lungul zidului, în direcția vest; acestea aveau doar parter. Falk și Karnbach au adus clădirile la aspectul lor de secol XX (inclusiv supraetajarea corpului-dependință), după cum am sugerat deja mai sus.

     Anexăm la acest studiu trei planuri la care am adăugat marcaje colorate: planul Borroczyn de la 1846 (copia Sfințescu 1921), planul cadastral de la începutul anilor 1980 și planul cadastral din anii 1990. Pe toate trei semnificația marcajelor colorate este: roșu = limita vechiului domeniu al boierilor Dudești; violet = zona aproximativă a vechiului palat Dudescu (deja dispărut la 1846); galben = casa arhitectului Josef Weltz, cu tot șirul său de dependințe (în măsura supraviețuirii la momentul respectiv); verde = latura nordică a zidului de incintă al domeniului Dudeștilor (în măsura supraviețuirii la momentul respectiv).

     Ca un post-scriptum, dorim să semnalăm posibilitatea existenței unor structuri supraviețuitoare și în altă zonă a fostului domeniu Dudescu, mai precis calcanul clădirii din strada Antim nr. 8 (astăzi strada Paul Orleanu nr. 8), un imobil construit probabil în forma actuală prin anii 1910 sau 1920. În urma demolărilor din anii 1980, calcanul poate fi examinat de pe parcela din strada Apolodor nr. 7, iar acolo unde tencuiala este căzută, paramentul ce se poate observa pare să fie alcătuit din cărămidă îngustă, de tip vechi. Suntem aici la răsărit de locația palatului propriu-zis al Dudeștilor, așa cum l-a identificat regretatul Gheorghe Cantacuzino. Planul Borroczyn la 1846 pare să indice printr-o linie frântă și deschisă existența unui zid supraviețuitor din vechiul domeniu în formă de „L“ (probabil o clădire mai mică ruinată), în proprietatea maiorului Sallos, moștenitorul ultimului boier Dudescu. Planul Jung la 1856 ne arată proprietatea deja parcelată, cu hotare inclusiv pe linia vechiului zid. Segmentul acestuia (sau hotarul parcelelor, la 1856) paralel cu străzile Apolodor și Antim este figurat pe cele două planuri mai aproape de strada Apolodor decât hotarul de azi (dintre strada Paul Orleanu nr. 8 și strada Apolodor nr. 7), dar dacă acordăm cartografilor o mică marjă de eroare (de altfel cu totul verosimilă), înseamnă că identitatea dintre zidul supraviețuitor de la 1846 și ceea ce vedem astăzi nu este deloc imposibilă (dar, bineînțeles, nici dovedită).

     Analiza noastră trebuie fără doar și poate aprofundată în viitor prin examinarea interiorului casei Weltz și al dependinței sale. Acest articol nu se dorește o tratare exhaustivă a problematicii palatului Dudescu din perspectiva prezentului, ci doar o atenționare și un semnal de alarmă. Este vorba despre structuri ce au aparținut celei mai importante și prestigioase reședințe boierești din Bucureștiul fanariot, care supraviețuiesc încă în plin secol XXI și care par să fi scăpat până acum atenției cercetătorilor. Vegetația abundentă dezvoltată pe locul caselor demolate în anii 1980 și imaginea generică de apocalipsă a patrimoniului generată de aceste distrugeri[22] au ferit de ochii privitorilor rămășițe care sunt cu totul prețioase pentru un oraș prea puțin înzestrat cu arhitectură civilă medievală. Ele au nevoie urgentă, mai ales în contextul urbanistic actual, de o cercetare temeinică din partea istoricilor și arheologilor specializați în studiul Evului Mediu muntean.

Bibliografie

Alexianu, Alexandru, Un bucureștean de altădată: risipitorul logofăt Dudescu, Editrice Nagard, Roma, f.a.

Cantacuzino, Gheorghe, „Cercetările arheologice din strada Apolodor nr. 13”, în Materiale și cercetări arheologice, nr. 6, București, 1959, pp. 771-778.

Cantacuzino, Gheorghe, „Strada Apolodor și împrejurimi”, în Materiale și cercetări arheologice, nr. 7, București, 1960, pp. 663-669.

Cernovodeanu, Paul și Vătămanu, Nicolae, “Considerații asupra <<calicilor>> bucureșteni în veacurile al XVII-lea și al XVIII-lea. Câteva identificări topografice legate de așezările lor”, în București. Materiale de istorie și muzeografie, nr. 3, București, 1965, pp. 25-42.

Drăghiceanu, Virgil, „Casele Dudescu”, în Buletinul Comisunii Monumentelor Istorice, nr. 8, București, 1916, p. 96.

Florescu, George D., Din vechiul București. Biserici, curți boierești și hanuri între anii 1790-1791 după două planuri inedite, Institutul de Arte Grafice „Lupta”, București, 1935.

Georgescu, Florian, „Realizări edilitare în Bucureștii anilor 1831-1848”, în București. Materiale de Istorie și Muzeografie, nr. 4, București, 1966, pp. 87-122.

Ghica, Ion, Convorbiri economice, vol. III, Editura Socec, București, 1879.

Ionnescu-Gion, G.I., Istoria Bucurescilor, Stabilimentul Grafic I.V. Socec, București, 1899.

Negrescu-Suțu, Radu, Cartea de aur a familiei Suțu, Capitel Avangarde, București, 2013.

Stoicescu, Nicolae, Repertoriul bibliografic al monumentelor feudale din București, Editura Basilica, București, 2017.

Urechia, V.A., Istoria românilor, vol. X, partea A, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, București, 1900.

Surse primare

Anuarul Bucureștilor, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, București, 1906.

Craven, Elizabeth lady, A Journey through the Crimea to Constantinople. In a Series of Letters from the Right Honourable Elizabeth Lady Craven to His Serene Highness the Margrave of Brandebourg, Anspach and Bareith, Written in the Year 1786, G.G.J. and J. Robinson, Londra, 1789.

Palade, Ion (ed.), Codul Caragea. Reprodus după originalul românesc, Editura Librăriei Leon Alcalay, București, 1907.

„Planul Bucureștiului, ridicat și nivelat din porunca dumnealui marelui vornic Barbu Știrbei după întocmirea secției inginerești sub direcția specială a maiorului baron Rudolf Arthur Borroczyn în zilele prea înălțatului domn stăpânitor Gheorghe Dimitrie Bibescu V.V., anul 1846”, planșa 49, copiat de Cincinat Sfințescu, Biblioteca UAIM.

„Planul Orașului București. Ediția oficială”, 1911, Scara 1:1000, caroul 15C, Biblioteca Academiei Române.

Note

[1] Ex. G.I. Ionnescu-Gion, Istoria Bucurescilor, Stabilimentul Grafic I.V. Socec, București, 1899, pp. 325-326; George D. Florescu, Din vechiul București. Biserici, curți boierești și hanuri între anii 1790-1791 după două planuri inedite, Institutul de Arte Grafice „Lupta”, București, 1935, pp. 114-115.

[2] A existat o proprietate a boierilor Dudești și pe Podul Calicilor (mai târziu Calea Rahovei), în zona intersecției de mai târziu cu strada Sfinții Apostoli, dobândit prin achiziție la 1713-1714. Nu este exclus ca această proprietate să fi fost adiacentă cu cea moștenită de la Cantacuzini ; vezi Paul Cernovodeanu și Nicolae Vătămanu, “Considerații asupra <<calicilor>> bucureșteni în veacurile al XVII-lea și al XVIII-lea. Câteva identificări topografice legate de așezările lor”, în București. Materiale de istorie și muzeografie, nr. 3, București, 1965, pp. 34, 36-37.  Acest fapt creează confuzii în literatura secundară referitor la amplasarea reședinței propriu-zise a boierilor Dudești, ex. la Tudor Dinu, Bucureștiul fanariot, vol. I Biserici, ceremonii, războaie, Humanitas, București, 2015, p. 77. Această proprietate din Podul Calicilor pare să fi ieșit mai devreme din stăpânirea boierilor Dudești decât curtea boierească propriu-zisă.

[3] Craven, Elizabeth lady, A Journey through the Crimea to Constantinople. In a Series of Letters from the Right Honourable Elizabeth Lady Craven to His Serene Highness the Margrave of Brandebourg, Anspach and Bareith, Written in the Year 1786, Londra, 1789, pp. 309-310.

[4] Pentru o biografie oarecum romanțată și naivă a lui Constantin Dudescu, punând accentul pe legenda călătoriei sale la Paris la 1800, unde s-ar fi întâlnit cu Napoleon, vezi Alexandru Alexianu, Un bucureștean de altădată: risipitorul logofăt Dudescu, Editrice Nagard, Roma, f.a. Legenda se bazează aproape exclusiv pe o tradiție de familie relatată ca fapt istoric de Ion Ghica (nepot de fiu al unei alte surori a lui Dudescu, Maria) în Scrisori către Vasile Alecsandri. Tot lui Ghica îi datorăm și o celebră descriere amănunțită a întregului ansamblu rezidențial; v. Ion Ghica, Convorbiri economice, vol. III, Editura Socec, București, 1879, pp. 592-595.

[5] Alexianu, op.cit., p. 73.

[6] Anunț în Curierul Românesc nr. 9/1833 apud Alexianu, op.cit., pp. 114-115, n. 250. Vezi și Radu Negrescu-Suțu, Cartea de aur a familiei Suțu, Capitel Avangarde, București, 2013, p. 163.

[7] Florian Georgescu, „Realizări edilitare în Bucureștii anilor 1831-1848”, în București. Materiale de Istorie și Muzeografie, nr. 4, București, 1966, p. 92.

[8] „Planul Bucureștiului, ridicat și nivelat din porunca dumnealui marelui vornic Barbu Știrbei după întocmirea secției inginerești sub direcția specială a maiorului baron Rudolf Arthur Borroczyn în zilele prea înălțatului domn stăpânitor Gheorghe Dimitrie Bibescu V.V., anul 1846”, planșa 49, copiat de Cincinat Sfințescu, Biblioteca UAIM.

[9] Acest din urmă teren fusese cumpărat încă de la mezatul din 1814 de către Spirea Gazoti; v. V.A. Urechia, Istoria românilor, vol. X, partea A, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, București, 1900, p. 683.

[10] Ghica, op.cit., p. 596.

[11] Virgil Drăghiceanu, „Casele Dudescu”, în Buletinul Comisunii Monumentelor Istorice, nr. 8, București, 1916, p. 96.

[12] Gheorghe Cantacuzino, „Cercetările arheologice din strada Apolodor nr. 13”, în Materiale și cercetări arheologice, nr. 6, București, 1959, pp. 771-778; Gheorghe Cantacuzino, „Strada Apolodor și împrejurimi”, în Materiale și cercetări arheologice, nr. 7, București, 1960, pp. 663-669.

[13] Estimez o lungime de cca. 15 m și o înălțime de până la 3 m, partea de jos fiind însă îngropată în stratul destul de gros de pământ și moloz care acoperă întregul teren viran din strada Apolodor nr. 10.

[14] Vezi „Planul Orașului București. Ediția oficială”, 1911, Scara 1:1000, caroul 15C, Biblioteca Academiei Române; Anuarul Bucureștilor, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, București, 1906, pp. 241, 310.

[15] În această zonă în care administrația ceaușistă a demolat suprafețe mult mai mari decât era necesar pentru noile construcții, tendința este de reconstituire a vechilor parcele.

[16] Cantacuzino, op.cit., p. 664.

[17] Partea a II-a, cap. III, art. 22-23 și 28. Vezi Ion Palade (ed.), Codul Caragea. Reprodus după originalul românesc, Editura Librăriei Leon Alcalay, București, 1907, pp. 17-18.

[18] Este vorba în special de porțiunea de zid din clădirea principală. În dreptul corpului-dependință, pe fosta parcelă din strada Vânători nr. 15, terenul este îngrădit, ceea ce îngreunează examinarea părții inferioare a paramentului.

[19] Cantacuzino, op.cit., p. 664, fig. 8.

[20] Cantacuzino, op.cit., p. 665.

[21] Nicolae Stoicescu, Repertoriul bibliografic al monumentelor feudale din București, Editura Basilica, București, 2017, pp. 101-102.

[22] Vezi de pildă afirmațiile cu totul gratuite despre dispariția ulitmelor vestigii ale incintei Dudeștilor la Stoicescu, op.cit., p. 102.