Proprietățile familiei Caracaș

Proprietățile familiei Caracaș

Am văzut că terenul de la poalele Dealului Mitropoliei a aparținut cel mai probabil doctorului Constantin Caracaș, care probabil l’a dat ca zestre fiicei sale la căsătoria cu doctorul Teodosie Gheorghiade. Nu a fost însă singura proprietate bucureșteană a doctorului și nici măcar cea mai importantă.

Dacă doctorul Dimitrie Caracaș a locuit după cât se pare în gazdă sau prin hanuri (e atestat la Hanul Sf. Gheorghe Nou), fiul său a avut propria sa locuință în chiar centrul comercial al orașului. Este vorba despre vastul teren din strada Șelari nr. 4-10, cunoscut în special pentru faptul că este viran de multe decenii, deși se găsește în cea mai animată zonă a Bucureștiului. Familia Caracaș a deținut terenul până prin anii 1880, la momentul respectiv aici funcționând deja de mai multe decenii Hotelul Caracaș. După schimbarea de proprietar, stabilimentul a început să folosească numele de Hotel Victoria, cu care avea să funcționeze mai multe decenii. Identitatea se poate stabili urmărind adresa în diversele anuare ale Bucureștiului (la 1894 se menționează explicit “Hotel Victoria (fost Caracaș)”, dar și prin mărturia unuia din membrii de mai târziu ai familiei, istoricul Sașa Caracaș, despre care am vorbit în articolul trecut și care deținea documente deținute de familie privind istoricul proprietății.1. Faptul că această proprietate fusese a doctorului Caracaș reiese cu claritate din unele documente mai vechi. De exemplu la 1824 inginerii arhitecți Freiwald și Harting încheie un contract cu Domnia pentru pavarea celor patru ulițe domnești ale orașului (și alte câteva din apropierea lor). La un moment dat în contract se precizează: “Așijderea și pe Podul Calicilor (Calea Rahovei, n.a.) din dreptul uliții ce vine de la Mitropolie (strada Bibescu Vodă, n.a.) pe dinaintea porții bisericii Doamnii Bălașii, pănă supt podul după Dâmboviță de la poarta din sus a Curții cei vechi. Cum și de ceia parte de acest pod după apă să facem iarăși canal din zid în curmezișul podului celui mare (strada Franceză, n.a.) până supt podul după Dâmboviță la răspuntia uliților ce vine, una de la piața Hanului Șărban Vodă (strada Smârdan, n.a.) i cealaltă din Șălari (strada Șelari, n.a.), pă lângă poarta dohtorului Caracaș”.2 La 1848: “supt însemnații d. Nicolae Stamatiadi și d. Klenk, proprietari în ulița lu Caracaș, alăturea cu Hanu Roșu al Goleștilor”.3 Hanul Roșu există și astăzi și este clădirea de pe colțul dinspre Curtea Veche al străzilor Franceză și Șelari. Există se pare și o schiță de plan ce înfățișează strada Șelari și o numește “ulița lui Costandinache”.4 De asemenea, într’un document din 1832 se menționează că baia deținută de mânăstirea-spital Sfântul Pantelimon este “în dreptul (= vizavi, n.a.) caselor răposatului dohtoru Costandinache Caracaș”.5 Dat fiind că știm că această baie era nici o alta decât fosta baie domnească din incinta Curții Vechi și că localizarea ei pe terenul delimitat de străzile Gabroveni, Șelari și Covaci nu pune probleme (grație planului de parcelare al Curții Vechi din 1799), nici localizarea casei Caracaș nu mai lasă loc de îndoială.6 După știința mea, este prima dată când această importantă locuință bucureșteană este localizată cu precizie. Trebuie spus și că pe locul hotelului a existat o clădire mai veche, ale cărei pivnițe s’au păstrat până în secolul XX (nu e clar dacă mai există încă).7

Hotel Victoria (Caracaș)

Dintr’o comunicare orală făcută istoricului Ionescu-Gion de Alexandru Odobescu reiese că la Marele Foc al Bucureștilor din 1847 a ars și prețioasa bibliotecă a doctorului Caracaș, ceea ce înseamnă că a ars însăși casa din strada Șelari, cel puțin parțial dacă nu total.8 După acest accident va fi fost probabil refăcută. Nu știm exact când a devenit han, dar probabil tot în această perioadă, după Marele Foc și după moartea văduvei Irina Caracaș. Probabil de atunci datează structura cu mai multe clădiri în jurul unei curți interioare, accesul făcându’se prin printr’o intrare în arcadă, pentru trăsuri. Nu am găsit decât o singură fotografie a acestei intrări, mulțumită arhivei Studiourilor Buftea:

 

Se pare că a fost un han (sau hotel) de capacitate redusă și de condiție modestă. Spațiul de cazare propriu-zis pare să fi fost în clădirea din dreapta de la stradă, iar celelalte erau diverse anexe; clădirea din dreapta avea și prăvălii la stradă. În clădirea din stânga era probabil reședința lui Grigore Caracaș. Prima atestare a acestui hotel pe care am găsit’o este la 1866.9 Se pare că Grigore Caracaș a vândut proprietatea în anii 1880, ocazie cu care s’a mutat la cealaltă proprietate, de sub Dealul Mitropoliei (Hotel Nemțoaica). Cumpărătorul pare să fi fost moșierul și comerciantul Athanasie (Tănase) Eliad. Acesta este cunoscut drept proprietarul casei Eliad din strada Mircea Vodă, căreia i’a dat înfățișarea actuală. Tot el deținea în vremea aceea și Hotel de France, precum și un imobil în str. Parfumului nr. 33 (ulterior expropriat și demolat pentru deschiderea Prelungirii Trinității, actuala str. Maximilian Popper) și cele din Calea Victoriei pe locul cărora avea să se construiască în 1914 Hotelul Athénée Palace. Eliad a rebotezat stabilimentul din str. Șelari “Hotel Victoria” (ca o coincidență, Hotel de France avea să devină sub comunism Hotel Victoria). După moartea lui Tănase Eliad, fiul său Teodor a rămas proprietar, răscumpărându’i pe frații și surorile sale. Printre surori se numărau Smaranda, soția generalului Petre V. Năsturel, istoric și heraldist, și Paulina, soția celebrului amiral Vasile Urseanu.10 Hotelul Victoria a rezistat cel puțin până în anii ’40.11

O a treia proprietate bucureșteană a familiei Caracaș a fost o grădină de plăcere la marginea orașului, pe malul Dâmboviței, vecină cu moșia Belvedere a boierului Dinicu Golescu. Este atestată în acea vreme drept ”Grădina Dohtorului” și a fost moștenită de Grigore Caracaș, apoi de fiul acestuia, al doilea Constantin Caracaș. Acesta pare să fie cel care a parcelat terenul, trasând străzile care există și astăzi și formînd astfel cartierul mărginaș cunoscut în epocă drept Câmpul Caracaș. Pentru străzile nou create, a ales numele unor membri din familia sa, ce aveau să fie schimbate în perioada interbelică. Astfel, str. Irina Caracaș a devenit gen. Petre Popovăț, str. Elena Caracaș a devenit Munții Gurghiului, str. Eliza a devenit Pietrele Doamnei, str. Maria a devenit Piatra Craiului. Str. Ștefan Caracaș astăzi nu mai există, pe locul terenurilor înființându’se în anii ’80 Ștrandul Ciurel. Prin numele străzii Grigore Caracaș, devenită mai târziu Retezatului, Constantin Caracaș îl onora atât pe tatăl său cât și pe fiul său cu același nume.

În final, menționez și un alt cartier Caracaș din Bucureștiul actual, ale cărui începuturi se leagă însă nu de doctorul Constantin Caracaș ci de fiul acestuia, colonelul Grigore Caracaș. Acesta a cumpărat la 1857 de la mânăstirea Radu Vodă terenul care astăzi ar fi delimitat în cartierul Rahova de străzile Petre Ispirescu, Dumbrava Nouă, Sebastian și Calea Rahovei (deci inclusiv Parcul Sebastian) și l’a parcelat, multe dintre loturi fiind vândute imediat.12 Mânăstirea Radu Vodă deținuse locul ca parte din moșia sa numită Lupești, care a cotinuat să mărginească parcelarea Caracaș din toate părțile. Noul cartier avea să fie cunoscut mult timp și sub denumirea populară de Jarcaleți. Cuvântul ”jarcalete” este înregistrat în Dicționarul Explicativ cu sensul de ”haimana”, ceea ce sugerează (ca și alte surse) caracterul rău famat al locului. Mahalaua, sau cel puțin o parte a ei, apare și sub forma ”Jarcaleți-Țigănia”, indicând un mare număr de romi/țigani.13 Încă de la început, proprietarul Caracaș a trasat o arteră nouă care să mărginească parcelarea în partea de SV; ea s’a și numit Șoseaua Caracaș, devenită în 1912 str. Petre Ispirescu. În interiorul parcelării au fost trasate tot de la început trei străzi paralele cu Calea Rahovei. La început nu au avut nume individualizate, numindu’se toate trei Jarcaleți. Ulterior au început să fie cunoscute (de la sud la nord) drept Caracaș I, II și III sau (mai rar) Jarcaleți, Caracașii Vechi și Caracașii Noi (cu aceste din urmă denumiri apar pe planurile cadastrale din 1895-1899 și respectiv 1911). La 1912, ele au primit neinspiratele nume (din nou de la sud la nord) Ileana Cosânzeana, Făt Frumos și Moș Ajun.14 În acel moment exista și o a patra stradă, de curând trasată între Calea Rahovei și str. Caracaș I (Ileana Cosânzeana), cunoscută drept Jarcaleți II, iar după 1912 Jarcaleți simplu; a devenit în 1935 str. sergent Gheorghe Donici.

Parcelarea Caracaș (Jarcaleți) a fost una din primele parcelări din București, cu siguranță primul proiect de parcelare din periferia Bucureștiului. De fapt, locul ales la 1857 era ciudat, fiind cu mult în afara zonei de locuire compactă a orașului. Caracterul izolat al parcelării, printre viile și livezile din fundul Dealului Spirii, s’a păstrat mult timp și era încă destul de vizibil chiar în vremea Primului Război Mondial. În perioada interbelică însă, întreaga zonă dintre Calea Rahovei și Calea 13 Septembrie a început să fie parcelată și astfel populația s’a densificat. Cartierul a rămas în mare parte neschimbat până în anii ’80, când a fost demolat aproape în întregime, în locul caselor caselor de odinioară apărând blocuri. Conform obiceiului, a fost păstrat doar un cvartal de case, delimitat de străzile Ileana Cosânzeana, serg. Donici și blocurile din Calea Rahovei (practic str. serg Donici a supraviețuit aproape în întregime, cu gospodăriile sale de pe ambele părți). În mod ironic, toate cele câteva case supraviețuitoare de pe str. Ileana Cosânzeana au fost și ele demolate după 2010, în locul lor apărând blocuri de generație nouă, ceea ce dovedește că de fapt epoca postdecembristă a arătat un interes mai scăzut față de patrimoniul istoric al orașului decât cea comunistă. Trama stradală veche a fost în general păstrată, adăugându’i’se noua rețea de alei dintre blocuri. Strada Moș Ajun a avut un destin diferit: aproximativ jumătate din ea a fost mult lărgită și a devenit str. Cobadin (până la intersecția cu nou creata stradă Moțoc, care este perpendiculară pe rețeau vechilor străzi trasate la 1857), în timp ce cealaltă jumătate a dispărut, pe locul ei aflându’se astăzi o parte din Parcul Sebastian.

Note
  1. “Clădirea acestui hotel se păstreaza până astăzi pe strada Șelari Nr. 6. Am identificat-o după indicația cercetătoarei S. Caracaș care păstrează și unele scrisori în legătură cu această clădire. Este singura clădire de pe strada Șelari care are curte interioară și intrare zidită în formă de arc.”; A.C., recenzie în Studii. Revista de istorie, nr. 2/1962, p. 505[]
  2. G. Potra, Documente privitoare la istoria orașului București (1821-1848), Editura Academiei RSR (București, 1975), p. 146.[]
  3. Ibid., p. 540.[]
  4. I. Ionașcu, “Un plan inedit al Curții Vechi din 1799”, în Revista istorică română, nr. 1/1943, p. 62, n. 1.[]
  5. Ibid., p. 74[]
  6. Ibid., pp. 62, 65, 67.[]
  7. https://culturalia.ro/search/5e299ec3-bff8-441f-8d42-0f2821045bb6/view[]
  8. Ionescu-Gion, op.cit., p. 44.[]
  9. C. Moisil, Bucureștii vechi, p. 44.[]
  10. Monitorul Oficial, 16.05.1909. Pentru altă amănunte privind familia Eliad, vezi V. Dragu Dimitriu, Povești ale domnilor din București, Editura Vremea (București, 2005), pp. 15-36.[]
  11. Gazeta Municipală nr. 497/1941, p. 4.[]
  12. SANIC; fondul Planuri – Ilfov, 18/1857.[]
  13. Monitorul Comunal, 28.03.1906). Totuși, cei mai mulți locuitori erau dintre țăranii bulgari trecuți peste Dunăre la începutul secolului al XIX-lea și așezați, printre altele, în mahalalele de la marginea Bucureștiului (în special în zona de SV). Analiza numelor de proprietari consemnate pe planul cadastral din 1911 pentru mahalaua Jarcaleți sugerează că peste 50% dintre ei erau bulgari. Din punct de vedere al meseriilor, cartierul conținea un mare număr de lăutari și de lăptari (adesea consemnați în paginile Monitorului Comunal pentru practici frauduloase). Mahalaua conținea și locuințe improvizate de cea mai umilă condiție, tip favelha/shanty town.((Monitorul Comunal, 11.07.1910.[]
  14. Monitorul Comunal, 08.07.1912.[]
No Comments

Post A Comment