Familia Caracaș și rolul ei în istoria Bucureștilor

Pentru a vorbi despre familia Caracaș este necesară mai întâi o precizare. Numele “Caracaș” vine din limba turcă, unde înseamnă “sprâncene negre”, și se întâlnește în toată aria turcofonă sau aflată odinioară sub stăpânirea Imperiului Otoman, deci toată Peninsula Balcanică. Chiar și în România se întâlnește în mod independent la diferite familii neînrudite, dintre care aici este vorba despre una singură. Au existat chiar personalități de marcă, precum istoricul arhivist Remus Caracaș, colaborator apropiat al lui Ioan Bianu, care nu aparțineau acestei familii.

Istoria bucureșteană a acestei familii se pare că începe la 1784, când sosește la București medicul Dimitrie Caracaș. Purtând din naștere numele de Dimitrie Nicolae Luca, dar poreclit “Caracaș” datorită sprâncenelor sale negre, acesta era născut în jur de 1730 într’un mic orășel din Macedonia greacă, în Munții Pindului, la 27 km vest de Kozani, numit Satiște (mai exact Seatișta în limba bulgară, Sacișta în macedoneana slavă sau Siatista în limba greacă). Localitatea se află desigur într’o zonă de locuire aromână din Grecia și se pare că a avut populație aromână în trecut, de unde și ideea originii aromâne a familiei. Dr. Simion Țovaru, cunoscut istoric al medicinei aromâne, susținea această origine, deși nu există vreo dovadă clară în acest sens; în general, tendința în istoriografia română este de a atribui o origine aromână tuturor nativilor din sudul Peninsulei Balcanice stabiliți în diverse epoci la nord de Dunăre.¹ Trebuie remarcat că tradiția familiei, consemnată de G. Ionescu-Gion (via Alexandru Odobescu) precizează clar că era vorba de o familie greacă, cu pretenții antichizante de descendență din vechii macedoneni ai lui Alexandru cel Mare.² În plus, Constantin Caracaș menționează în opera sa originea latină a românilor, descendenți din coloniștii romani din Dacia, fără a aduce nici o notă personală referitoare la propria familie. Nu se poate exclude o origine aromână a acestei familii, dar chiar și în acest caz ei apar în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea drept complet asimilați. Se știe despre Dimitrie Caracaș că a studiat medicina la Halle și apoi la Viena, unde și’a luat de altfel și diploma la 1760 cu un studiu despre flebotomie. Întors în Imperiul Otoman, a activat în Satiște, apoi la Kozani unde s’a căsătorit cu sora unei notabilități locale, apoi a devenit medic personal al pașei de Vidin, de la Vidin vestea despre talentele sale ajungând până la urechile boierilor craioveni, care pesemne îl chemau din când în când în ajutor. La 1782 trece definitiv Dunărea și se stabilește în cetatea Băniei, de unde doi ani mai târziu se mută în Capitală, fiind numit acum de domnitorul Mihail Vodă Suțu medic-șef al spitalului de la mânăstirea Pantelimon, precum și medic comunal al Bucureștilor. Este primul medic public din istoria Principatelor Române, adică primul remunerat din vistieria țării.³ Caracaș a rămas cunoscut în special prin prisma poemelor sale medicale, publicate la Viena în 1795 în ediție bilingvă greacă și latină (Poimata iatrika / Poemata medica); poemele sunt introduse prin epistole dedicatorii către diverșii domnitori fanarioți sub care a slujit.

Doctorul Dimitrie Caracaș a avut doi fii, pe Nicolae și pe Constantin, care au urmat ambii cariera tatălui și, din nou ca tatăl lor, au urmat studii universitare în Apus. Nicolae Caracaș a murit de tânăr, în anul 1802, tatăl său stingându’se și el din viață doi ani mai târziu. Constantin Caracaș, fiul cel mic, fără îndoială cel mai celebru vlăstar al familiei, era născut la Kozani la 1773 și cu siguranță se va fi mutat la București împreună cu tatăl său pe când avea 11 ani, trăindu’și aproape toată viața în capitala Valahiei, astfel încât poate fi în mod just considerat român și bucureștean prin adopție.⁴. Se știe că studiile și le’a făcut la Viena în anii 1790, de unde s’a întors la București, cum el singur mărturisește, “către 1800”. Nu s’a păstrat teza de doctorat sau vreo altă dovadă a obținerii acestei diplome, ceea ce a dat naștere la îndoieli, ce par însă nefondate. Autorul Topografiei nu putea fi decât un absolvent al unei reputate universități europene. Există în orice caz mărturii privind prezența sa la Universitatea din Viena prin anii 1797-1798, el aflându’se în cercul tinerilor greci din capitala Austriei apropiați de celebrul cărturar Rhigas Velestinlis; unii dintre ei au și împărtășit destinul crud al acestuia, fiind extrădați de autoritățile habsburgice otomanilor și uciși la Belgrad. Se presupune că cei cu statut de student au fost cruțați de o asemenea soartă.⁵. În plus, a avut în Țara Românească și statut de supus austriac.⁶ Anul 1800 este de altfel data la care obține primul său post, înlocuindu’l pe bătrânul său tată ca medic-șef al Spitalului Pantelimon. La moartea tatălui, în 1804, sunt numiți în locul său nu unul ci trei medici de obște ai orașului București, unul dintre ei fiind Constantin Caracaș (alături de mai experimentații Silvestru Filitti și Constantin Darvari). Va continua neîntrerupt în această demnitate până la evenimentele din 1821, când se refugiază ca mulți alții la Brașov; se pare că a mai lipsit din țară și în 1809, în timpul ocupației ruse, când pare să fi călătorit în Rusia, de unde s’a întors decorat cu Ordinul Sfântul Vladimir și onorat cu rangul de consilier de stat.⁷ Căzut deja oarecum în dizgrație la momentul Zaverei din 1821, fiind și în relații proaste de mai multă vreme cu marele ban Grigore Ghica, numit domn la 1822 Caracaș va rămâne vreme îndelungată la Brașov, de unde se întoarce de’abia cândva între 1825 și 1827. În acest din urmă an știm că a fost numit din nou medic de obște al Bucureștiului, murind însă un an mai târziu în timpul ciumei care a bântuit atunci orașul.⁸

Deși evacuat mult prea ușor după dispariția sa prematură din conștiința publică, doctorul Constantin Caracaș a marcat profund societatea bucureșteană a vremii sale, fiind un nume binecunoscut în întreg orașul. Personalitate de elită a vieții culturale românești de la sfârșitul epocii fanariote, poate cel mai cultivat român al vremii sale (fiind pe atunci unul din foarte puținii educați în Apus), Caracaș rămâne un punct de reper în istoria iluminismului românesc. Trei sunt realizările majore de care se leagă numele său. În primul rând este vorba despre eforturile sale privind reforma sanitară. Potrivit propriilor sale afirmații, el a introdus în București vaccinarea generală de la revenirea sa la 1800, operațiune încheiată cu succes și fără vreo opoziție majoră din partea populației în decurs de circa doi ani. Medicii de obște ai capitalei aveau în acea vreme și atribuții mai largi privind organizarea sanitară în oraș și chiar cu încercări de extindere în alte orașe ale țării, funcționând într’un fel ca un Minister al Sănătății embrionar. De exemplu, ei au introdus la 1819 primele reguli de funcționare a spițeriilor. Meritul cel mai de seamă al lui Caracaș constă în întemeierea Spitalului Filantropia, preponderent rodul muncii și inteligenței sale. Despre începuturile acestui așezământ de binefacere s’a scris în diferite feluri, însă este evident că ele pot fi înțelese cel mai bine prin mărturia personală a doctorului, rămasă posterității în paginile Topografiei sale. Spitalul a fost fondat în 1811, deci spre sfârșitul ocupației ruse din 1806-1812. Caracaș era, după cum am văzut, consilier de stat rus și se bucura mai mult ca sigur de simpatia comandanților armatei de ocupație, care îi vor fi facilitat proiectul. Mareșalul Kutuzov a contribuit de altfel personal cu sume generoase de bani atât atunci cât și mai târziu, doctorul elogiindu-l explicit pentru asta în paginile Topografiei. Un anumit rol al său în organizarea instituției este de asemenea sugerat de anumite declarații ulterioare ale lui Caracaș ⁹. Orice încercare de a nega această contribuție a administrației militare ruse la întemeierea Spitalului Filantropia ține mai curând de prejudecată.¹⁰ Cu toate acestea, la început existența instituției a fost probabil mai degrabă precară, de altfel nici măcar nu se cunoaște exact unde a funcționat, dar se știe că era vorba de clădirile fostei fabrici de postav, improprii unei instituții spitalicești (și în afara orașului). Efortul organizatoric a fost desigur în întregime al lui Caracaș, cel financiar a fost însă împărțit cu marele logofăt Grigore Băleanu, la care s’au adăugat și unele contribuții ale epitropilor și enoriașilor bisericii Sf. Nicolae din Șelari. Acestea toate erau însă contribuții neregulate, noua instituție neavând un venit fix.

La 1813 se poate vorbi de o adevărată refondare a spitalului, căruia i se alocă acum un teren propriu la marginea orașului, în zona Cișmelii lui Vodă Mavrogheni, dăruit de chiar Grigore Băleanu, pe care începe construcția primei clădiri special destinate spitalului. Este vorba desigur de terenul pe care și astăzi se găsește Spitalul Filantropia. Această refondare a fost posibilă datorită concursului cu totul deosebit dat de Ioan Vodă Caragea, unul dintre cei mai luminați domnitori ai epocii fanariote. Încă din anul 1812, de la intrarea în scaunul de domnie, el dăduse o serie de “mile” spitalului (adică îi dedicase permanent anumite venituri fiscale din anumite locuri din țară), însă un an mai târziu el plusează îndrăzneț și închină cu totul așezământului doctorului Caracaș două importante mânăstiri oltene până atunci neînchinate, Govora și Arnota.¹¹ Milei domnești i se asociază acum și contribuții suplimentare de la o serie întreagă de mari boieri bucureșteni, Caragea mai încuviințând de altfel și cheta publică prin bisericile orașului, duminica și la sărbători. Spitalul este construit cu o capacitate de 200 de paturi, enormă pentru vremea aceea, și este gândit în mod deosebit cu o funcție filantropică, fiind destinat cu precădere celor mai săraci dintre locuitori, care mai înainte își purtau bolile cerșind pe străzi și prin piețe. Epitropi sunt rânduiți aceiași Caracaș și Băleanu, cărora li se alătură alți doi mari boieri, Radu Golescu și Grigore Brâncoveanu, cei dintâi fiind însă epitropi pe viață și cu drept de moștenire în familia lor. Spitalul a continuat să se dezvolte și în timpul lungii șederi a lui Caracaș la Brașov, precum bineînțeles și după moartea lui, numărându’se printre cele mai importante câteva așezăminte medicale bucureștene cel puțin încă o sută de ani. Totuși, în perioada interbelică dr. Samarian, distinsul istoric al medicinei românești, observa cu tristețe că nu există în spital (sau de fapt oriunde în oraș) nici măcar un singur memento al personalității lui Caracaș (statuie, tablou, placă comemorativă etc.). Această nedreptate a fost corectată la începutul anilor ’50, când în curtea spitalului a fost dezvelit bustul care se vede și astăzi.

A doua mare realizare legată de numele lui Constantin Caracaș este tipografia de la Cișmeaua Mavrogheni, pe care o înființează la 1817 alături de stolnicul Răducanu Clinceanu și de slugerul Dumitrache Topliceanu. Inițiative de tipografii laice și particulare, independente de auoritatea civilă și de cea bisericească, mai fuseseră de’a lungul timpului în Țara Românească, dar de obicei cu succes limitat, de aceea nici nu rezistaseră prea mult. “Tipografia Nouă”, cum a fost ea cunoscută, avea să cunoască o înflorire până atunci nemaivăzută, semn al unor vremuri de înnoire, și să aibă o contribuție hotărâtoare la începutul europenizării intelectuale a Bucureștilor și a întregii țări. A contribuit la aceasta și privilegiul ce i’a fost acordat de același domnitor Caragea, după cum se vede un susținător puternic și consecvent al doctorului macedonean. Acest privilegiu acorda celor trei întreprinzători monopol tipografic pe 20 de ani pentru toată țara, cu alte cuvinte urma să fie singura tipografie autorizată să opereze în Muntenia timp de 20 de ani, cu excepția tipografiilor bisericești de la Mitropolie și de la Episcopia Râmnicului, ambele însă autorizate să tipărească numai lucrări religioase în limba română. Tipografia Nouă era orânduită se funcționeze în casele domnești de la Cișmea, deci vechea reședință de plăcere a domnului Mavrogheni din marginea de nord a orașului, case pe care trebuia să le repare și să le întrețină din propriile resurse. Tipografia trebuia să plătească chirie anuală la mânăstirea Hekatontapiliani din insula Paros (căreia îi era închinată biserica de la Cișmea și care astfel deținea și clădirile din jur), precum și o contribuție caritabilă anuală la “Spitalul Iubirii de Oameni” (Filantropia) din apropiere.¹² Tipografia a publicat mai întâi chiar noul cod de legi al domnitorului, Legiuirea Caragea, dar activitatea propriu-zisă a demarat în forță de’abia în 1820. În acel an au fost publicate nu mai puțin de 18 titluri, un ritm publicistic nemaiîntâlnit până atunci în Valahia, care a fost continuat și în prima parte a anului 1821, până la agravarea evenimentelor legate de Zavera eteristă și de revolta lui Tudor Vladimirescu. Remarcabilă este ieșirea de sub teascurile tipografiei a unei culegeri de două tragedii de Voltaire (Merope și Brutus) și două de Vittorio Alfieri (Filip și Orest) traduse în limba greacă, care fuseseră puse în scenă la teatrul de la Cișmeaua Roșie, primul din București și din Țara Românească în general.¹³ Se tipăresc și lucrări literare de autori contemporani, precum un volum de poezii de Barbu Paris Mumuleanu.¹⁴ Activitatea tipografiei, ca a multor altor așezăminte, este serios zdruncinată de Zavera de la 1821, după care îi va lua câțiva ani să își revină. Ritmul alert al tipăriturilor este reluat de’abia în jur de 1825, tipografia fiind la început gestionată de Răducanu și Topliceanu în absența lui Caracaș rămas la Brașov. După moartea sa, la 1828, tipografia este cumpărată de la văduva sa de către Ion Heliade Rădulescu, care își va publica aici Curierul românesc până în 1833, când o mută în mahalaua Dudescu și, după circa un deceniu, la celebra sa proprietate din spatele Târgului Moșilor.¹⁵ Cât despre clădirea tipografiei lui Caracaș de la Cișmea, de fapt vechea reședință a lui Vodă Mavrogheni, pe locul ei (sau poate prin transformarea ei) s’a clădit mai târziu prima clădire a Monetăriei Statului, la rândul ei înlocuită în prima jumătate de spectaculoasa clădire a Muzeului de Artă Națională, astăzi Muzeul Țăranului Român.

A treia mare realizare legată de numele lui Constantin Caracaș este din păcate mult mai puțin cunoscută decât celelalte două, în mod nedrept. Caracaș este autorul primei monografii geografice dedicate Țării Românești, intitulată Topografia Valahiei sau cu titlul complet în prima sa traducere Descrierea Țérii Românesci cu observațiuni antropologice, privitóre la igiena și bólele locuitorilor ei.¹⁶. Din anumite pasaje ale lucrării reiese că doctorul a scris’o la București după întoarcerea de la Brașov, deci probabil prin anii 1827-1828, chiar înainte de sfârșitul său prematur. A fost tipărită la 1830 de Heliade Rădulescu, aceasta fiind o condiție pe care văduva lui Caracaș i’o impusese în contractul de vânzare a tipografiei. La 1861 a fost tradusă în limba română de Gheorghe Sion, traducere care însă a rămas în manuscris în posesia familiei. Deși Franz Josef Sulzer poate fi considerat un precursor al lui Caracaș prin a sa Geschichte des transalpinishen Daciens (Istoria Daciei transalpine), el din urmă se deosebește net de Sulzer prin faptul că nu era un călător sau aventurier care își căuta un rost, ci un rezident stabil al principatului, în care era chiar un personaj respectat și influent. Extraordinara bogăție de detalii oferite de autor este o mărturie a acestui fapt. Vorbim deci astfel despre prima lucrare de geografie dedicată acestei țări scrisă de un localnic. Mai mult, în ea se simte la fiecare pagină spiritul enciclopedist specific epocii și pana cărturarului de formație europeană, cu parcurs academic. Demersul de catalogare exhaustivă a speciilor de plante și animale (adesea cu denumiri latinești), vocabularul geografic specializat folosit pentru descrierea formelor de relief și alte asemenea aspecte indică faptul că avem de’a face cu un public-țintă foarte cultivat și probabil cu largă răspândire europeană. Dacă lucrarea nu a mai ajuns la un asemenea public, este rodul capriciilor istoriei, în special al morții timpurii a autorului. Elementul-cheie este aici faptul că doctorul Caracaș a scris se pare lucrarea bilingv, existând la origine și o versiune germană a ei. Din păcate a fost mai simplu pentru modestele posibilități ale lui Heliade Rădulescu să tipărească doar versiunea greacă, pentru care la 1830 se găsea în București un public poate mai numeros, iar versiunea germană la un moment dat a dispărut, probabil la Marele Foc din 1847, când a ars casa familiei împreună cu toată bogata bibliotecă lăsată moștenire de strălucitul doctor. Trebuie spus că, deși nu este o monografie sanitară, așa cum a fost uneori descrisă, Topografia vădește un foarte adânc interes al autorului pentru problemele legate de sănătatea populației, mai ales a păturilor sărace. Preocuparea obsesivă a lui Caracaș pentru măsuri, adesea foarte simple, ce ar putea diminua morbiditatea și mortalitatea în rândul populației Valahiei, ca de altfel în general tonul foarte critic pe care îl folosește în paginile lucrării la adresa ignoranței populației și a incompetenței instituțiilor statului, conturează imaginea unui cărturar raționalist deplin integrat în peisajul intelectual al Europei de început de secol XIX. Constantin Caracaș este în opinia mea fără îndoială cel mai important reprezentant al Iluminismului românesc și poate și singurul autentic, putând sta cu vasta sa cultură și detașarea sa critică alături de omologi din orice țară din Europa de Vest și Centrală. De altfel, el este un spirit eminamente cosmopolit și imposibil de prins între granițele unei singure culturi: născut în Grecia, crescut în cultura elenofonă transetnică a Balcanilor fanarioți, educat în latină la una din cele mai prestigioase universități din spațiul german, trăitor cea mai mare parte a vieții printre românii de rând, mahalagiii bucureșteni și țăranii din regiunea capitalei valahe. Tonul său critic este necruțător, dar lipsit de orice partizanat de grup și ar fi fost probabil folosit și dacă autorul ar fi scris despre Macedonia, Bulgaria, Constantinopol, Rusia sau orice alt colț al Europei de Est, necruțându’i cu biciul cuvântului său nici pe “barbarii” turci.

A sosit momentul să prezentăm și restul familiei Caracaș. Cei doi (sau trei) fii ai lui Dimitrie Caracaș au avut și o soră, pe Anastasia, măritată în jur de 1790 cu Gheorghios Sakellarios, și el medic din Kozani. El era probabil un cunoscut al familiei Caracaș din vremea când locuiau în Kozani și se pare că odată cu această căsătorie s’a și stabilit în București, vreme de circa 5 ani. A plecat de aici să urmeze și el studii de medicină la Viena, în același timp cu cumnatul său Constantin și evoluând în aceleași cercuri de factură revoluționară din jurul lui Rhigas Velestinlis. Sakellarios a fost și el un cărturar iluminist grec, însă cu mult mai multă faimă postumă. Chiar în timpul studenției, la 1797, s’a publicat la Viena traducerea greacă a operei de mare influență a anticarului clasicist francez Jean-Jacques Barthélemy Voyage du jeune Anarcharsis en Grèce, primele trei din cele patru volume fiind opera sa.¹⁷ Deși a dus o viață lispită de strălucire ca medic de curte a diferite pașale din Grecia, a rămas cunoscut publicului grec și prin volumul său de poezii publicat la Viena la 1817, poemele fiind însă scrise în 1800 și 1801, fiind în general elegii având ca subiect moartea Anastasiei. Sakellarios este considerat un precursor al romantismului grec. Există o misterioasă informație într’un document din 1813 publicat în colecția Urechia despre un “Nica, ginerile dohtorului Caracaș”, cu loc de casă undeva în strada Academiei de astăzi; trebuie presupus că era tot un ginere al lui Dimitrie și cumnat al lui Constantin.¹⁸

Doctorul Constantin Caracaș s’a căsătorit la 1802 cu Irina, fiica mai vârstnicului său coleg de breaslă, dar cu siguranță și bun prieten, doctorul Silvestru Filitti, și a Smarandei n. Mănescu.¹⁹ Una dintre cele cinci fiice a fost botezată Anastasia (1807-1855), după sora prematur răpită de soartă a doctorului. A fost măritată și ea tot cu un doctor, cu Teodosie Gheorghiade sau Gheorghiadis, a cărui biografie este destul de cețoasă.²⁰ Se știe în orice caz că era fratele episcopului Ilarion al Argeșului (n. Ilie Gheorghiade, ca. 1777-1845), care a păstorit între 1820-1821 și din nou 1828-1845, cunoscut publicului larg în special ca sfătuitor apropiat al lui Tudor Vladimirescu la 1821. Ce știm astfel despre originile lui Ilarion se aplică și lui Teodosie. Ilarion era născut la București ca fiu al lui Gheorghe băcanul, originar din Silistra, probabil bulgar, și al Vasilichiei, grecoaică din Ianina. După moartea timpurie a băcanului, spre sfârșitul anilor 1780, familia a trebuit să își găsească adăpost la Așezământul Domnița Bălașa, viitorul episcop Ilarion învățând carte la importanta școală de aici.²¹ Probabil la fel s’a întâmplat și cu Teodosie. Mai știm și că a fost în tinerețe un protejat al mitropolitului Dositei Filitti, care e posibil să’l fi sprijinit deci și pe Teodosie în studiile sale. Acesta a studiat medicina la Universitatea din Halle, unde a absolvit la 1815 cu o interesantă teză în care încerca să stabilească natura și originile molimei descrise de Tucidide în Istoria Războiului Peloponesiac.²² Sprijinindu’se pe această diplomă avea să obțină după câțiva ani statut de supus prusac.²³ Știrile despre cariera sa medicală sunt altfel puține. Era un bărbat cu stare, dat fiind că la 1833 figura printre creditorii Statului cu suma de 15 750 de lei;²⁴ de altfel am văzut deja că era proprietar urban, deținând proprietatea Caracaș de la poalele Dealului Mitropoliei. A fost numit medic al Seminarului Mitropoliei odată cu înființarea acestuia la 1836, activând cel puțin pentru câțiva ani.²⁵ Se știe că trăia încă la 1843, dar era deja decedat la 1 ianuarie 1845, dat fiind că acum este menționată instituirea unei pensii pentru văduva sa.²⁶ Cândva după revoluția de la 1848, aceasta s’a călugărit la mânăstirea Samurcășești sau Ciorogârla de lângă București, luând numele de monahia Agatia. A murit acolo la 1855 și a fost înmormântată la loc de cinste lângă biserică (nu în cimitir), frumoasa ei piatră tombală putând fi și astăzi admirată. Soții Gheorghiade nu au avut copii.

Celelalte patru fiice ale doctorului Caracaș au purtat toate nume care încep cu “E”: Elena, Eftimia, Ecaterina și Eliza. Elena a fost măritată cu diplomatul rus Ignatii Iakovenko (Ignatie Iacovenco), cunoscut în special ca autor două scrieri interesante despre Principatele Române, publicate la Petersburg în 1828 și 1834 și traduse în unul din volumele seriei Călători străini despre Țările Române și rezumate mai demult în colecția lui Iorga.²⁷ Se știe că a fost funcționar în cadrul Consulatului rus de la București și cum relatările sale încep de la 1820, se presupune că acesta este anul stabilirii sale la București, unde avea să trăiască până la moarte, în 1870. Pe la începutul anilor 1830 a fost numit de generalul Kiseleff șef al Poștelor rusești din Valahia (în perioada regulamentară statul rus avea în țara noastră un serviciu de poștă propriu, separat de cel pământean). În baza lucrărilor sale publicate a fost ales membru corespondent al Societății de istorie și antichități din Petersburg la 1842. Locuința sa a fost pe actuala stradă Ion Ghica, pe locul ei aflându’se astăzi clădirea Centrului Cultural Ceh. A avut însă și o imensă grădină de plăcere în Dealul Spirii, cu vie, între străzile Izvor, 13 Septembrie și Uranus, pe locul unde mai târziu s’au construit Școala de ofițeri de infanterie (după al Doilea Război Mondial sediul Muzeului Militar Central) și Cazarma Cuza, primul sediu al Universității de Educație Fizică și Sport (ONEF); în partea din vale a grădinii, a fost construit în perioada interbelică Stadionul ONEF (mai târziu Republica), care spre deosebire de celelalte două clădiri încă există. Se pare că Ignatie Iacovenco a fost înmormântat la biserica Spirea Veche, demolată în anii ’80, iar soția sa, decedată în 1863, a fost înmormântată în Cimitirul Bellu.²⁸. Avem informații suplimentare și din tradiția familiei, transmise oral de Ana Lahovary istoricului George D. Florescu, care le’a transmis la rândul său lui George Bezviconi.²⁹ Din căsătoria soților Iacovenco au rezultat trei fii și trei fiice. Dintre fii, Constantin s’ar fi căsătorit în Rusia și ar fi avut urmași acolo, a căror urmă rudele din România au pierdut’o, în timp ce Pavel și Nicolae nu ar fi avut urmași. Cele trei fiice au fost (după numele de căsătorie) Ecaterina Colontaef (fostă Musceleanu), Olga Suhamel și Sofia Crețulescu, deci știm că cel puțin două s’au măritat în România. Totuși, detaliile despre litigiul familial de la 1890 (vezi mai jos) publicate în Monitorul Oficial aruncă o lumină în plus și mai clară asupra anumitor legături de familie. Astfel, Constantin Iacovenco trăia de fapt în București, în str. Clemenței nr. 38, în timp ce surorile sale Ecaterina Colontaef (Kolontaeva) și Olga Iacovenco (divorțată ?) trăiau în străinătate, de presupus că în Rusia. În plus, Monitorul Comunal al Bucureștiului consemnează la 1884 un anunț de căsătorie între funcționarul Henri Marini, din suburbia Popa Tatu, cu domnișoara Elisa Iacovenco, din suburbia Cuibu cu Barză; dată fiind raritatea acestui nume rusesc la noi, trebuie să presupunem că Elisa era fiica unuia dintre cei trei frați Iacovenco menționați (Elisa fiind și un nume moștenit din familia Caracaș, după cum vom vedea).³⁰ Despre acești frați mai știm că Nicolae a fost bursier al Așezămăntului Dositei Filitti, în timp ce despre Pavel știm doar că a publicat în vremea domniei lui Cuza o serie de lucrări pe teme de finanțe și căi ferate, plus una despre iluminatul cu petrol al orașului București.³¹ Sofia Iacovenco a fost desigur soția distinsului medic și om politic Nicolae Crețulescu (1812-1900), unul dintre primii români indigeni cu diplomă în medicină și pionier al medicinei bucureștene (deschide la 1842 Școala de mică chirurgie de la Spitalul Colțea, începutul învățământului medical în România, iar în 1843 publică primul manual de anatomie în limba română).³² A participat la Revoluția de la 1848, guvernul provizoriu trimițându’l ca agent special pe lângă guvernul revoluționar maghiar, dar totuși a fost toată viața partizanul ideilor politice moderate. A fost de trei ori prim-ministru: o dată în Muntenia (1859) și de două ori în România (1862-1863, 1865-1866), fiind cel mai fidel dintre colaboratorii politici ai lui Alexandru Ioan Cuza; a fost și ministru al Agriculturii, Comerțului și Lucrărilor Publice în prima mare guvernare conservatoare (1871-1873). A avut apoi o fructuoasă carieră diplomatică, fiind numit ministru plenipotențiar al României la Berlin (1873-1876), la Roma (1880-1881), la Petersburg (1881-1886) și la Paris (1891-1893). A fost în relații bune și cu partida liberală în faza sa deradicalizată, fiind pentru scurtă vreme ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice în guvernul Ion C. Brătianu (1879-1880). A fost ales de două ori președinte al Academiei Române (1872-1873 și 1895-1898).³³ Singurul copil al soților Crețulescu, Ana, a fost soția diplomatului Alexandru Em. Lahovary și a lăsat un interesant jurnal publicat acum câțiva ani.³⁴

Eftimia Caracaș a fost căsătorită tot cu un rus, colonelul Constantin Nojin, dar despre el știm cel mai puțin dintre toți ginerii Caracaș. A fost ofițer în armata de ocupație din perioada 1828-1834 și probabil a ales să rămână aici.³⁵ La 1834 a fost unul dintre primii membri ai Societății Filarmonice, importantă inițiativă ce viza dezvoltarea teatrului în România și a unei dramaturgii naționale, făcând chiar parte din structurile de conducere ale socieății.³⁶ A întocmit și un proiect concret pentru ridicarea unei clădiri de teatru național în București.³⁷ Se poate deduce de aici că familia Nojin a locuit în România, dar fără a avea un profil foarte vizibil (v. Românul din 4 apr. 1864 (supliment). La 1847 “polcovniceasa Efimia Nojin” este menționată printre păgubiții de la Marele Foc, primind o despăgubire generoasă.³⁸ Cu toate acestea, documentele mai sus menționatului litigiu de familie de la 1890 fac referire la patru persoane cu numele de Nojin, probabil copiii colonelului și ai răposatei Eftimia, și toți patru sunt domiciliați în străinătate (probabil în Rusia): Pavel Nojin, Ecaterina Sapojnikova, Elena Sapojnikova (deci două surori măritate cu doi frați sau cel puțin veri) și Irina Franț, toate trei născute Nojin.

Ecaterina Caracaș (1811-1886) este în schimb poate cel mai celebru dintre toți cei șase copii cunoscuți ai doctorului Caracaș, în special datorită rolului pe care l’a jucat în Revoluția de la 1848. A fost căsătorită cu unul din ofițerii cei mai importanți ai armatei muntene din perioada sa de început, a anilor 1830 și 1840, polcovnicul (colonelul) Ion Odobescu (1793-1857). Spre deosebire de soțul său, de orientare politică moderat-conservatoare, Catinca Odobescu avea idei liberale, care par de altfel să fi fost caracteristice familiei ei de sânge, Caracașilor. Apropiată în special de fratele ei, Grigore Caracaș, l’a luat sub protecția sa pe tânărul (pe atunci) Ion C. Brătianu, venit la București ca adolescent în 1835 și camarad de arme al lui Grigore. În zilele tulburi de după 28 iunie 1848, când guvernul provizoriu fugise din București de frica unei invazii rusești, apoi membrii săi începuseră a se reîntoarce, iar colonelul Odobescu la Cazarma Alexandria din Dealul Spirii pregătea represiunea împotriva revoluționarilor, Catinca Odobescu, într’o scenă rămasă celebră, a venit la cazarmă pe jos înconjurată de mulțime de popor care scanda “Trăiască Odobeasca !” și a intrat la soțul său, rugându’l în genunchi să nu declanșeze violența împotriva guvernului provizoriu. Deși scena s’a sfârșit de fapt prost pentru Odobeasca (pălmuită de soț și umilită în public), colonelul într’adevăr nu a declanșat represiunea, el jucând de altfel pe tot parcursul lunilor de revoluție un rol ambiguu, căutând uneori formule de compromis.³⁹ Aceasta se datorează probabil în mare măsură alianței sale cu familia Caracaș. De exemplu, tot în zilele de după 28 iunie Ion Brătianu nu a voit să fugă din București, ci s’a ascuns în casa lui Dimitrie Mănescu, un ofițer probabil mai mult sau mai puțin simpatizant al Revoluției, dar mai ales unchiul matern al prietenului său, Grigore Caracaș. Mama acestuia, Irina Caracaș, fusese fiica ultimei vlăstare a neamului boierilor Mănești, dar fratele ei alesese din acest motiv să poarte numele matern și nu pe cel al tatălui Silvestru Filitti. În casa Mănescu a venit să’l vadă pe Brătianu amicul Caracaș, însoțit de însuși cumnatul acestuia, colonelul Odobescu, ministrul de Război al guvernului reacționar instalat la 28 iunie !⁴⁰ Iată deci că Odobescu juca un rol dublu, acțiunile sale oficiale fiind contrazise de acțiuni discrete întreprinse probabil în urma influenței domestice a soției sale Catinca. Caracaș și Odobescu l’au luat de acolo pe Brătianu și i’au găsit o altă ascunzătoare, în casa Anastasiei Gheorghiade, sora Catincăi. Casa familiei Odobescu a fost pe actuala stradă Icoanei (care s’a și numit în anii 1850 și la începutul anilor 1860 ulița Odobescu), pe terenul ei ridicându’se mai târziu Școala centrală de fete, iar frumosul mormânt al colonelului poate fi admirat și astăzi în curtea bisericii Icoanei. El și Catinca au avut se pare patru copii: Alexandru, Maria, Constantin și Eliza.

Cu Alexandru Odobescu (1834-1895) a fost un foarte cunoscut scriitor, istoric, arheolog și diplomat, inițiator al preocupărilor românești de protecție a monumentelor istorice în calitatea sa de ministru al Cultelor (1863-1864) și nu ar fi locul aici să expun o biografie a sa. Maria Odobescu (1839-1900) s’a măritat cu baronul Adolphe d’Avril, distins diplomat francez, fiul adoptiv al văduvei unui general napoleonian. Se presupune că era de fapt copilul din flori al fratelui celei care l’a adoptat, Louis-Hyacinthe Levesque, primarul orașului Nantes în perioada 1819-1830. Adolphe d’Avril și Maria Odobescu s’au cunoscut probabil în perioada 1866-1868, când d’Avril a fost consulul Franței la București; a activat mai târziu și ca ministru plenipotențiar la Santiago de Chile. Moștenirea sa culturală constă în numeroase lucrări academice ce tratează două teme predilecte, creștinii din Orientul Mijlociu și literatura medievală franceză.⁴¹ Fiul lor, Louis d’Avril, a fost și el diplomat, însurat cu sora lui Aimé Joseph de Fleuriau, ambasadorul Franței la Londra în perioada 1924-1933.⁴². Constantin Odobescu (1841-1901) a fost ofițer în Armata Română, ajungând până la gradul de colonel, în anii 1880 și 1890 fiind aghiotant al regelui Carol I. A fost căsătorit cu Ana Odobescu (1849-1920), fiica omului politic Alexandru Em. Florescu, fratele generalului Ioan Emanoil Florescu și proprietarul moșiei Floreasca din marginea Bucureștilor. Fiica lor, Elisabeta (1895-1990), a fost căsătorită cu Eugen Goga, fratele poetului și omului politic Octavian Goga, iar portretul doctorului Caracaș folosit și aici s’a păstrat în colecția familiei sale. O interesantă carte de interviuri cu Elisabeta Goga a fost publicată împreună cu jurnalul ei din timpul ocupației germane.⁴³. Prin fiica sa, a fost bunica arhitectului Alexandru Beldiman (n. 1943), fost președinte al Uniunii Arhitecților din România, tatăl regretatului istoric de artă Ruxandra Beldiman (1973-2017). Al patrulea copil al colonelului Ion Odobescu, Eliza (1844-1863), a murit în adolescență.

A patra dintre surorile cu ‘E’ a fost Elisa von Theremin, soția diplomatului prusac Leon von Theremin (1812-1877), vlăstar al unei fascinante familii internaționale de origine hughenotă franceză. Strămoșul acestei familii a fost pastorul francez Chépas Théremin, care a trăit la mijlocul secolului al XVI-lea și a fost instituit pastor de Calvin însuși. Strănepotul său Étienne a părăsit Franța la 1685, la momentul revocării Edictului din Nantes, stabilindu’se mai întâi la Geneva, apoi la Bremen și în final la Berlin. Nepotul acestuia, pastor și el în Prusia secolului al XVIII-lea, a avut 16 copii. Unul dintre fii a fost tatăl lui Ludwig Friedrich Franz Theremin (1780-1846), apreciat teolog al vremii sale, autor prolific, din 1814 predicatorul Domului din Berlin și al Curții Regale a Prusiei. Un alt fiu a fost bijutier la Petersburg și în final s’a stabilit din nou în cantonul Geneva, însă nepotul său a urmat școala de ofițeri de artilerie de la Charlottenburg și a rămas din nou în Prusia, devenind generalul de divizie Charles-Philipp Theremin în Germania bismarckiană; ginerele acestuia, Frederic von Rosenberg, a fost ministru de externe al Germaniei la 1922-1923 .⁴⁴. Un altul din cei 16 copii, Charles-Guillaume Theremin (1762-1841), a început o carieră în diplomația prusacă, ajungând însărcinat cu afaceri la ambasada de la Madrid, pentru ca apoi în vremea Revoluției Franceze să trădeze spectaculos, trecând în tabăra țării de origine a familiei sale. A făcut carieră și în statul francez, fiind la căderea Imperiului napoleonian consul general la Leipzig și scriind un număr de lucrări reeditate de’a lungul timpului (dintre care un titlu tipic epocii atrage atenția, De la condition des femmes dans les républiques, 1799).⁴⁵ Un altul dintre cei 16 copii, de asemenea bijutier, a avut doi fii. Un fiu s’a stabilit la Petersburg și a devenit general rus în arma geniului în vremea domniei țarului Nicolae I și el este cel mai probabil strămoșul lui Lev Sergheievici Termen sau Leon Theremin (1896-1993), de departe cel mai cunoscut purtător al acestui nume. El și’a împrumutat numele invenției sale, tereminul, primul instrument muzical electronic din lume (patentat în 1928), bazat pe crearea unui câmp electromagnetic între două antene, pe care interpretul îl manipulează prin mișcarea mâinilor (fără atingere) pentru a produce sunete stranii și ascuțite. Mai târziu a avut și contribuții valoroase la progresul tehnicii de spionaj sovietice.⁴⁶

Al doilea fiu al bijutierului, Karl Wilhelm (von) Theremin (1784-1852), comerciant prusac, stabilit în Brazilia, unde trăiește între 1818 și 1838, când se întoarce în Europa. Din 1824 este consul general al Prusiei la Rio de Janeiro (primul consul prusac în această țară). Este binecunoscut și astăzi în Brazilia, pentru că la 1842 publică un album de acuarele reprezentând peisaje din această țară; este considerat un pionier al picturii braziliene. ⁴⁷ Leon (von) Theremin era fiul său, apare ca viceconsul la Rio de Janeiro și locțiitor de consul în locul tatălui său începând cu 1839, ceea ce înseamnă că a ales să rămână în țara de adopție când tatăl său s’a întors în Europa. A fost numit consul general la 1844, însă în final a părăsit și el Brazilia, cel mai probabil la 1850, schimbând peisajele exotice de la Rio de Janeiro cu dealurile domoale ale Iașilor, fiind numit cancelist la consulatul prusac de aici. Este de remarcat că această mutare este din punct de vedere profesional o retrogradare, ceea ce înseamnă că ori a fost supus unei sancțiuni pentru greșeli sau nereguli de comportament ori că și’a dorit cu multă ardoare un transfer neîntârziat în Europa, fără a mai aștepta vacantarea unui post potrivit nivelului său profesional. Totuși, această sincopă din cariera sa a fost treptat depășită, la 1855 fiind promovat în funcția de consul la Iași (în subordinea consulului general de la București). Părăsește țara noastră după un deceniu, fiind numit în 1860 consul general la Varșovia, iar după doi ani ajunge din nou pe tărâmuri exotice, fiind transferat pe postul echivalent de la Alexandria. Pare să fi deținut această funcție până la 1872, când a împlinit 60 de ani și probabil a fost pensionat pentru limită de vârstă. Există însă indicii că a rămas pe mai departe în Egipt, probabil până la moarte.⁴⁸. Numele său este reținut până astăzi drept acela al unuia din fondatorii Școlii Evanghelice Germane din Cairo la 1873, instituție de învățământ prestigioasă care funcționează și astăzi; el ar fi obținut terenul necesar de la khedivul (guvernatorul) Egiptului, Ismail pașa, donându’l școlii.⁴⁹ Desigur că Elisa Caracaș și Leon von Theremin s’au cunoscut și căsătorit în perioada când acesta a lucrat la consulatul prusac din Iași, deci în anii 1850. Împreună au avut un fiu, pe Hermann von Theremin, despre care însă nu am putut afla detalii. Nu știm deci dacă au existat urmași și mai departe. Dată fiind vârsta surorilor și fratelui  Elisei și faptul că a avut un copil cu Theremin, rezultă că s’au căsătorit cel mai probabil la începutul anilor 1850, când ea ar fi avut în jur de 35-40 de ani. Soții Theremin i’au găzduit pe soții Nicolae și Sofia Crețulescu (nepoata de soră a Elisei) în timpul călătoriei lor în Egipt, în anul 1869. Crețulescu s’a întors din Egipt cu o mumie valoroasă pe care a cumpărat’o acolo și care se află astăzi în colecțiile Muzeului Național de Istorie.⁵⁰

Ajungem în sfârșit la unicul fiu al soților Constantin și Irina Caracaș, Grigore Caracaș (1814-1889), pe care ilustrul său tată – spunea tradiția familiei – l’ar fi crescut, ca un veritabil intelectual iluminist ce era în spiritul principiilor lui Rousseau din Emile sau despre educație. Trebuie spus că Grigore cu siguranță nu s’a ridicat la înălțimea așteptărilor pe care statura intelectuală și socială a doctorului Caracaș le’ar fi îndreptățit de la fiul acestuia. Din acest motiv el este astăzi un personaj istoric retras în anonimat, deși a fost la vremea sa un membru important și binecunoscut al societății bucureștene celei mai înalte. A intrat de tânăr în nou creata armată munteană, în care încet-încet a progresat până la gradul de colonel. A fost din fragedă tinerețe unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Ion C. Brătianu. Acesta ajunge la București la 1835, la vârsta de doar 14 ani, pentru a’și începe cariera militară în regimentul de cavalerie din capitală, ca iuncăr (cadet). Este încadrat în escadronul comandat de chiar fratele său, căpitanul Teodor Brătianu, și în care era încadrat și Caracaș ca praporcic (sublocotenent). Cumnatul lui Caracaș, polcovnicul (colonelul) Ion Odobescu, era comandantul regimentului. Astfel s’au cunoscut și au devenit foarte buni prieteni Brătianu și Caracaș, care l’a luat pe boiernașul adolescent din Pitești sub aripa sa protectoare, introducându’l în cercurile înaltei societăți bucureștene.⁵¹ Au rămas prieteni până la moartea lui Grigore, urmată după doar 2 ani de cea a lui Brătianu. Sora și mama lui Caracaș, Catinca Odobescu și bătrâna doamnă Irina Caracaș, s’au atașat și ele de Ion Brătianu, Catinca fiind ca o mamă pentru el, după cum avea să o evoce mai târziu fiica lui, Sabina Cantacuzino.⁵² Caracaș avea să evoce mai târziu faptul că tânărul Brătianu găsise în casa familiei Caracaș nu doar o a doua familie, ci și o fereastră spre un univers intelectual la care până atunci nu avusese acces și anume grație bogatei biblioteci a familiei, plină de cărți în franceză, germană și italiană.⁵³ Este o mărturie prețioasă, fiind vorba cu siguranță de biblioteca lăsată moștenire de regretatul doctor Caracaș. Tânărul Grigore Caracaș a intrat însă și în aparatul civil al Statului, la momentul izbucnirii Revoluției din 1848 fiind judecător la tribunalul din Giurgiu.⁵⁴ A luat parte la revoluția din acel an, însă nu într’un rol foarte important; de exemplu, îl regăsim printre semnatarii actului adunării din 10 august, ca răspuns la misiunea cu care se prezentase în Valahia Suleiman pașa.⁵⁵ A activat și în politica de partid în diverse perioade, desigur ca liberal, dar nu știm să fi deținut vreo funcție mai proeminentă decât simplu deputat în Parlament.⁵⁶ Litigiul de familie de la 1890 pe care l’am menționat mai sus se referă tocmai la încercarea verilor lui Constantin, nepoții de fiică ai doctorului Constandinache (Constantin Iacovenco, Sofia Crețulescu, Ecaterina Kolontaeva, Olga Iacovenco, Pavel Nojin, Ecaterina Sapojnikova, Elena Sapojnikova, Irina Franț, Alexandru Odobescu, col. Constantin Odobescu, baroana Maria d’Avril și Hermann von Theremin) de a’i contesta legitimarea și astfel de a obține ei moștenirea lui Grigore Caracaș.⁵⁷ Din destinul ulterior al proprietăților Caracaș rezultă clar că nu au avut câștig de cauză. Constantin Caracaș a fost jurist și magistrat (atât judecător cât și procuror, la diverse tribunale județene din țară). Cel puțin în perioada 1883-1887 a fost judecător la Tribunalul județului Ilfov.⁵⁸ A fost tatăl celui de’al doilea Grigore Caracaș (1901-1971), medic în Bucureștiul interbelic, căsătorit Alexandra (Sașa) Costaforu, fiica vecinului din Aleea Mitropoliei, avocatul Constantin Costaforu. Sașa Caracaș (1906-1987) a fost un distins istoric și arhivist, unul dintre editorii fundamentalelor colecții de documente Documente istorice românești și Documenta Romaniae historica. Fiica lor este doamna Simina Mezincescu, cunoscută publicului larg ca fost purtător de cuvânt al Casei Regale a României în turbulenții ani ’90.