Jupân Dumitrache și imperiul său imobiliar (II)

După ce într’un articol recent am trasat, în limita informațiilor disponibile, o schiță biografică a comerciantului și marelui proprietar imobiliar Dumitru Nicolau (1825-1900), urmează în articolul de față, așa cum am promis, să prezint istoria proprietăților Nicolau după moartea sa.

În primul rând, am discutat, ca o divagație, despre casa Bălăceanu, pentru a putea descrie istoria Grădinii Bălăceanu și felul în care aceasta a ajuns în posesia lui Nicolau, cel mai probabil în anii 1870. În mod oarecum bizar, Nicolau nu a exploatat terenul în nici un fel până la moartea sa, care a rămas o simplă livadă de pruni. La moartea sa (1900), fiul său Ion (Iancu) Nicolau a moștenit Grădina Bălăceanu, dar nici el nu a operat schimbări majore. Ca o excepție, o parcelă a fost desprinsă din grădină și aici văduva lui Dumitrache Nicolau și’a construit frumoasa casă care se vede și astăzi, cu tot cu impunătorul său gard cu blazon de fantezie (adresa str. Principatele Unite nr. 4). După moartea lui Iancu, survenită după câte se pare în 1920, o cotă-parte din teren a revenit în 1922 Societății de Construcții Victoria, nu e clar pe ce cale, posibil o ipotecă pe care urmașii (în special văduva Iosefina Nicolau, ca tutoare a copiilor minori) nu au mai putut să o ramburseze. Cert este că în perioada 1923-1925, societatea copărtașă a cerut și în final a și reușit să obțină ieșirea din indiviziune cu urmașii lui Iancu Nicolau, prin răscumpărarea cotelor-părți ale acestora.¹

Odată rămasă singură proprietară, societatea a demarat construcția parcelării pe care o cunoaștem și astăzi, cu locuințele sale grupate în jurul unei liniștite alei închise traficului auto, cu acces pe la ambele capete (din str. Principatele Unite, unde este și adresa unică la nr. 2, și din str. Sfânta Ecaterina). Societatea de Construcții Victoria era ceea ce astăzi am numi un dezvoltator imobiliar, a cărui principală sursă de venit erau sumele obținute din închirierea apartamentelor sale. Parcelarea Victoria aparține așa-numitului ”stil pavilionar”, inspirat din arhitectura stațiunilor balneoclimaterice. Cu alte cuvinte, clădirile individuale nu sunt case unifamiliale, ci pavilioane multifamiliale de dimensiuni relativ reduse, un fel de mini-blocuri. Bineînțeles, vorbim despre locuințe-tip, însă pavilioanele nu sunt identice, dimensiunile lor variind (unele cuprind 4 apartamente, altele 2, iar cel mai mare 6). Fiecare apartament are scară interioară și se desfășoară pe mai multe nivele (pivniță, parter cu o sufragerie și o bucătărie, etaj cu două dormitoare, plus mansardă). În general, ele datează din perioada 1925-1926, fiind proiectate de arhitectul Florea Stănculescu (vezi autorizația), dar există și câteva pavilioane din anii ’30, cu o arhitectură diferită. Printre cei care au locuit în Parcelarea Victoria în anii ’30 l’am regăsit pe tânărul (pe atunci) actor Fory Etterle și pe Florica Ionescu-Verești. Unele apartamente au fost vândute de Societatea Victoria locatarilor, probabil pentru a acoperi unele lipsuri financiare ale firmei, iar unele pavilioane au fost afectate de bombardamentele din 1944. Societatea a mai construit și blocurile din str. Academiei nr. 19 (Pasajul Victoria), unde își avea sediul la unul din nivele, cumpărând și celebrul bloc Imobiliara de la celălalt capăt al pasajului (Calea Victoriei nr. 48-50). În 1945 a fost însă nevoită să’și ipotecheze toate imobilele.² Prin decretul de naționalizare din 1950, toate aceste proprietăți ale societății au intrat în patrimoniul Statului, lor adăugîndu’se și câteva apartamente din parcelare deja vândute locatarilor; o serie de procese de retrocedare au fost deschise după Revoluție. O clădire cu totul aparte este cea cu adresa str. Sfânta Ecaterina nr. 7, mult mai mare decât oricare alta, posibil cu rol administrativ. Nu cunosc în ce fel concret a fost folosită clădirea la început, dar în anii ’50-’60 a găzduit Spitalul TBC pentru Studenți, ulterior Centrul de Pneumoftiziologie al Municipiului București; astăzi se găsește aici Centrul de Persoane Vârstnice Speranța (al Primăriei Sectorului 2).

Iancu Nicolau a mai moștenit și alte proprietăți ale bătrânului Dumitrache. Parcela din str. Principatele Unite nr. 3, unde locuise în copilărie scriitorul Constantin Cosco, aparținea încă urmașilor lui Iancu în 1931. În anii ’20 cel puțin, fusese închiriată pentru a găzdui Școala industrială de ucenici nr. 2. Mai târziu, casa veche a fost demolată și în locul ei construită o alta. Parcela din str. Olimpului nr. 33 (colț cu str. Concordiei) a fost însă vândută de urmași încă de la începutul anilor ’20, cumpărătorul Anton Rosenberg construind vila neoromânească de astăzi. De asemenea, tot Iancu Nicolau a moștenit de la Dumitrache prăvăliile din Calea Șerban Vodă (astăzi nr. 38-38bis), pe locul cărora a ridicat la 1913 propria locuință în stil eclectic (vezi autorizația), ce poate fi văzută și astăzi (până atunci locuise după câte se pare în Principatele Unite 3). După moartea sa, a fost moștenită de fiica sa, Maria Margareta, care a locuit aici mult timp împreună cu soțul său, medicul oftalmolog Radu Căciulă (acesta e atestat încă în anii ’70). Astăzi, casa este sediul sucursalei din România a companiei SGS și pe peretele ei se află o placă comemorativă ce ne anunță că pe acest loc s’a aflat casa în care s’a născut Jacob Levy Moreno; este vorba despre un celebru psihiatru american, unul dintre cei mai importanți psihanaliști ai secolului XX, evreu spaniol născut la București în 1889 din părinți imigrați din Bulgaria, din păcate puțin cunoscut în țara sa natală. Informația conținută de placa comemorativă nu am putut’o încă verifica, dar este verosimilă, zona Căii Șerban Vodă fiind cunoscută în secolele XIX-XX ca centru al micii comunități sefarde din București. Este deci posibil ca părinții lui Moreno să fi fost și ei chiriași ai lui Dumitru Nicolau.

Fiica lui Nicolau, Elena, a fost măritată începând cu 1899 cu judecătorul Sever Moscuna, mai târziu avocat. Ea a moștenit de la tatăl ei reședința familiei, casa din Calea Șerban Vodă nr. 24, despre care am discutat mai pe larg în primul episod al acestui studiu. Cei doi au deținut casa cel puțin până spre 1920, dar nu e clar dacă au și locuit în ea, după cum nu cunosc nici destinul ulterior al clădirii. Au mai existat alți doi frați, din care unul, Alexandru, a fost și el judecător, asemenea cumnatului său Moscuna. Constantin a moștenit parcela din Calea Șerban Vodă 30-32, în care se afla depozitul de cherestea al defunctului lor părinte (și mai înainte probabil casa părintească a lui Nicolau, după cum am speculat în articolul mai vechi). În jur de 1920 această parcelă a fost achiziționată de Isidor Ellenbogen, comerciant de produse ceramice activ deja de cel puțin 15 ani, care avea magazinul pe str. Sfânta Vineri la nr. 11, lângă Templul Coral (în clădirea care există și astăzi). Ellenbogen se ocupa și cu producția sau dorea să’și extindă activitatea și în acest domeniu, fiindcă în Șerban Vodă a construit o fabrică de articole de menaj de porțelan (chiuvete, vase de toaletă etc.), ale cărei clădiri se văd și astăzi (vezi una din autorizații). Isidor și l’a asociat pe fiul său, Adolf (zis Dolphy) Ellenbogen din a doua jumătate a anilor ’20, transferându’i afacerea în anii ’30. Pe lângă Întreprinderile Ellenbogen (mai târziu Întreprinderile Șerban Vodă), Dolphy a mai întemeiat și societatea Elco, împreună cu partenerul său Micu Conea (numele firmei venea de la numele celor doi), aceasta funcționând între 1932 și 1938. Dolphy Ellenbogen și’a schimbat oficial numele în 1947 în Adolf Elian și este atestat la domiciliul său din str. Sf. Ioan Nou nr. 28 cel puțin până în 1950; e foarte posibil ca în perioada următoare să fi emigrat în Israel. După naționalizare, se pare că activitatea fostelor Întreprinderi Ellenbogen / Șerban Vodă nu a mai continuat, sau în orice caz nu în Calea Șerban Vodă nr. 30-32. În locul lor găsim în anii ’50 Atelierele de Material Didactic ale Ministerului Agriculturii și Silviculturii sau mai târziu Centrul de Material Didactic și Propagandă Agricolă.