Casa Andricu

Vorbind despre zona intersecției străzilor Principatele Unite și Ienăchiță Văcărescu, trebuie să introducem în scenă o suită aparte de personaje: familia Andricu.

Prima atestare a familiei în această mahala datează din 1873, cel puțin în lumina cercetărilor noastre de până acum. Este vorba despre o cerere adresată Primăriei Bucureștiului (SMBAN, fondul PMB Tehnic, dosarul 12/1873, fila 141) de către avocatul Mihail Andricu, prin care cere aprobare de construcție pentru unele adaosuri pe care dorește să le clădească la proprietatea sa din strada Principatele Unite nr. 11. Mai precis, avocatul dorea să își facă două odăi, probabil extensie a unei case deja existente, o privată și un pavilion în grădină. Proprietatea se găsea pe locul casei de astăzi de la nr. 17, întinzându’se însă mult în fund, dat fiind că grădina dădea în spate la Maidanul Dulapului, care începea unde este astăzi blocul interbelic din strada Ienăchiță Văcărescu nr. 45. În adâncime corespundea deci loturilor de astăzi din Principatele Unite 17 (I. Văcărescu 39), I. Văcărescu 41 și I. Văcărescu 43. Axul parcelei era fix pe direcția nord-sud, ceea ce înseamnă că fundul grădinii este astăzi suprapus de un segment din carosabilul străzii Ienăchiță Văcărescu, după prelungirea acesteia între Principatele Unite și Piața Concordiei (vezi aici). Se pare că aici s’a construit cândva între 1856 și 1867 o casă de formă asemănătoare cu parcela însăși, îngustă la stradă și mult alungită spre fundul grădinii; cunoaștem numele proprietarului de pe la sfârșitul anilor 1860, un oarecare Gheorghiade. Putem presupune că de la el a cumpărat proprietatea avocatul Andricu, poate pe la 1870, oricum înainte de 1873.

Când s’a mutat în cartier, avocatul Mihail Andricu avea un fiu care era atunci băiat de școală, George sau Gheorghe. Mai târziu licențiat în Drept la București și absolvent al Ecole libre des sciences politiques, acesta se angajează de foarte tânăr în serviciul Statului, cariera sa fiind un exemplu tipic de cursus honorum pentru elita funcționărească școlită în Franța care înflorește în România lui Carol I după proclamarea Independenței (1877) și Regatului (1881). Trecem repede în revistă funcțiile, așa cum ne apar atestate în diverse numere din Monitorul Oficial: impiegat clasa a II-a la Biroul Statistic din Serviciul Central al Vămilor (deci Ministerul de Finanțe) în 1881, șef de birou la Direcția contabilității generale din Ministerul de Finanțe în 1885, directorul Contabilității din Primăria Bucureștiului timp de 16 ani, de la 1887 până la 1903, apoi nici mai mult nici mai puțin decât directorul general al Contabilității Statului, din nou în cadrul Ministerului de Finanțe, Era deci la moartea sa prematură la 1910, la vârsta de 51 de ani, unul dintre cei câțiva oameni care efectiv țineau în mână finanțele României.

Revenind la vechea casă Andricu, ea a fost supusă exproprierii în baza deciziei Consiliului Comunal din 1886 de a prelungi strada Ienăchiță Văcărescu până la Piața Concordiei. Exproprierea a fost decretată în 1890, iar demolarea și străpungerea efectivă ar fi trebuit să aibă loc imediat, dar au fost amânate cu mai mult de jumătate de an, până în 1891, din cauza ambiției vecinului Dionisie Mihail, a cărui casă urma să fie înlocuită cu totul de carosabilul noii străzi, de a da Primăria în judecată pentru o despăgubire mai justă. Familia Andricu, tată și fiu, nu a avut asemenea divergențe cu municipalitatea, ceea ce nu ne miră dacă ne gândim că fiul era director în Primărie. Ei au cerut doar să fie expropriați cu totul, și nu doar pe suprafață suprapusă de strada nouă, ceea ce nu era o cerere ieșită din comun într’o epocă în care despăgubirile din exproprieri urbane puteau fi mai avantajoase financiar decât anevoioasa operă de reconstrucție a locuinței. Cererea le’a fost satisfăcută.

Cu banii obținuți din despăgubire, George Andricu a cumpărat imediat proprietatea Petridi de la nr. 17 (astăzi nr. 19), adăugându’i imediat și rămășița de teren rămasă din proprietatea de la nr. 15 după expropriere și străpungere. Aceasta i’a fost vândută direct de către municipalitate. Terenul astfel completat, înaltul funcționar demolează casa veche care exista aici (avea circa 30 de ani vechime la momentul respectiv) și își construiește cam prin anii 1892-1893 casa care se vede și astăzi la numărul 19 (cunoscută mai ales în varianta supraînălțată de după 2014). Tot după străpungerea Prelungirii Poetului, nu știm exact când dar probabil nu mai târziu de 1900, Andricu a mai cumpărat o proprietate, e vorba de cea de la nr. 6 de astăzi, cu casa care fusese construită probabil pe la începutul anilor 1880 și care există și astăzi. Se pare că această casă de la nr. 6 Andricu o închiria, în timp ce la nr. 19 de astăzi era reședința familiei.

Trebuie să remarcăm evidenta bunăstare a familiei, care și’a permis asemenea investiții imobiliare. Ne putem pune și un semn de întrebare referitor la justețea despăgubirii primite cu ocazia exproprierii de către Andricu, director în Primărie, dat fiind că înainte familia deținea o proprietate, iar după expropriere și despăgubire reușesc să cumpere două. Să nu uităm că ei au cerut exproprierea totală, deci o despăgubire mai mare, deși suprafața din vechea parcelă nesuprapusă de Prelungirea Poetului ar fi fost suficientă pentru construirea unei locuințe noi și relativ încăpătoare (ceea ce de fapt s’a și întâmplat, după cum vom vedea într’un articol viitor).

Cam în aceeași perioadă Andricu își întemeiază o familie, prin căsătoria la 1892 cu Elvira C. Plopeanu. La 1894 se naște fiul lor Mihail, mai târziu și o fiică, Maria Gabriela (sau Mariela).

După moartea sa prematură la 1910, la doar 51 de ani, soția sa Elvira se recăsătorește cu doctorul Christian Orăscu, care devine și co-tutorele copiilor (îi vedem în fotografia de mai sus din colecțiile Bibliotecii Naționale, databilă probabil în jur de 1907-1908).

Se pare că patrimoniul imobiliar a fost o sursă importantă de venit pentru doamna Orăscu și copiii ei după moartea tatălui acestora. Casa din Principatele Unite 6, cea din strada Valeriu Braniște și terenul din Șoseaua Cățelu, toate proprietăți ale defunctului George Andricu, au fost vândute. Chiar și în cazul casei din Principatele Unite 19 o anumită cotă-parte pare să fi fost vîndută, dat fiind că Anuarul Bucureștiului din 1918 menționează proprietatea astfel: ‘Principatele Unite 19 – Ettingher, Elvira dr. Orăscu; Princiaptele Unite 19bis – Marcus Iacobsohn’. În contextul mai multor proprietari indivizionari pare probabil că imobilul era închiriat. Este de altfel ultima atestare a familiei Andricu la această adresă de care știm.

Tânărul Mihail Andricu (1894-1974) avea să devină unul din marii compozitori români de muzică clasică ai secolului XX, afirmându’se ca membru al acelei generații interbelice de pionierat care a pus bazele școlii românești de muzică simfonică și de cameră.

În articolul viitor vom face cunoștință cu o familie tot atât de interesantă, care s’a mutat în casa de la nr. 19 în anii ’20, în locul familiei Andricu.