Blocul Steinfeld

Pe strada Principatele Unite la numerele 9-11 găsim o veche proprietate împărțită de ceva vreme în două. Timp de un secol, din perioada Regulamentului Organic (după cum relevă planul Borroczyn din 1846) parcela a gravitat în jurul a două case, una pe partea stângă la stradă și una pe partea dreaptă, un pic mai retrasă. La un moment dat, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, au apărut și dependințe pe latura din spate a parcelei. Parcela se afla la începutul secolului XX în proprietatea fabricantului de mobilă David S. Littman (unul dintre primii, dacă nu char primul proprietar evreu din cartier) și a soției sale, Eliza, care în jur de 1910 au închiriat’o nou înființatei Școli Inferioare de Meserii. Școala a folosit probabil casa din stânga pentru administrație, casa cu etaj din dreapta pentru săli de clasă, iar dependințele din fundul curții au servit drept ateliere. Acest aranjament a durat cel puțin 15 ani, școala părăsind acest local probabil cândva în intervalul 1925-1930. Știm sigur că mai sus numita casă din stânga era deja demolată în 1927 (construcția măruntă tip baracă pe care o vedem astăzi este de dată mai recentă).

Cam în aceeași perioadă în care școala a părăsit acest sediu a avut loc și diviziunea parcelei. Terenul viran din fața casei din dreapta a primit numărul de stradă separat 11 și aici s’a înălțat în 1933 un mic bloc în stil cubist ¹. Proprietara este Carolina Steinfeld. Restul parcelei a rămas cu nr. 9, aici fiind atestat tot la 1933 un proprietar pe nume Feldman. Pare probabil că diviziunea a fost rezultatul unui partaj între moștenitori; ne lipsesc date privind identitatea ultimului proprietar dinainte de partaj, dar l’am găsit pe Littman atestat încă la 1918 și poate că era încă proprietar la 1925 când funcționa încă aici Școala inferioară de meserii. Putem deci specula că partajul s’a făcut în a doua jumătate a anilor ’20 între două fiice ale defunctului Littman, măritate Feldman și Steinfeld (numele evreiești sunt de asemenea un indiciu). Plecarea Școlii de meserii ar fi și ea în contextul partajului.

Blocul este tipic pentru micile proiecte imobiliare de familie dezvoltate în anii ’30 în cartierele semi-centrale, de către o elită de nou îmbogățiți, dar nu cu mijloace nelimitate: parter și două etaje, (probabil) doar două apartamente pe nivel. Tot în mod tipic, apartamentele nu au fost niciodată vândute locatarilor. În 1945, blocul avea să fie cumpărat de State Hanganu. Dat fiind numele nu foarte comun, cred că este același cu comerciantul de coloniale State Hanganu din Buzău, atestat ca atare cel puțin pentru perioada 1942-1945 (este atestat la Buzău în martie 1945, cumpărarea imobilului s’a făcut în iulie același an). Blocul a fost naționalizat în 1950, iar după Revoluție, fiul ultimului proprietar, Dan Hanganu, a depus cerere de retrocedare (nesoluționată?). ²

Blocul în sine nu este o creație de excepție a modernismului interbelic bucureștean, având în general linii extrem de simple și un aspect cubist foarte comun. El prezintă totuși câteva elemente din tradiția Art Deco care îl estetizează, mai ales la segmentul intrării din curte (respectiv casa scării). Este vorba în primul rând despre geamul cu decor metalic, îngust și înalt cât toată casa scării, decorul având în acest caz trei scheme de motive geometrice ce creează o armonie specifică, amintind de pictura abstractă a anilor ’20 (ex. Wassily Kandinsky). În al doilea rând, avem și ansamblul metalic pseudo-funcțional de la ultimul nivel, cu aspect futurist: trei bare metalice orizontale încastrate în zid și care susțin două pseudo-antene deosebit de înalte (depășesc destul de mult linia acoperișului). Ambele elemente fac parte, am putea spune, dintr’o anumite tradiție a modernismului bucureștean și românesc în general.

Merită remarcat aici și un aspect de urbanism: blocul era la vremea respectivă (și în mare parte chiar și astăzi) o excrescență de înălțime în peisajul zonei, oferind tipul de contrast vizual îndeobște blamat de urbaniștii de ieri și de azi. El dovedește faptul că ignorarea principiilor urbanistice în practica administrativă bucureșteană nu este nici pe departe un fenomen nou întâlnit, ci se întâlnește din contră în toate epocile. Mai mult, blocul se învecinează nemijlocit cu două case de mare vechime din perioada regulamentară timpurie (anii 1830-1840), nerecunoscute ca atare sau protejate nici atunci și nici acum (vezi casa Gâmbireanu). O a treia din aceeași generație și tot în imediata vecinătate fusese demolată cu puțin timp în înaintea construirii noii clădiri, după cum am văzut mai sus. Vom vedea într’un articol viitor că o a patra, tot din aceeași generație sau poate și mai veche, se afla și ea și se află încă în apropiere. Construcția acestui bloc, masiv și agresiv prin raportare la mediul său înconjurător, dă o justă măsură a deficitului grav de cunoaștere istorică din instituțiile specializate ale orașului și statului.

Vezi și fișa parcelei.